ITALIA in imagini - Angajatul lunii?

Dimineata ma trezeam cu Daphne pe pieptul meu si nici in ruptul capului nu ma lasa sa plec. Ma urmarea trista cum ma imbracam, in timp ce se facea comoda sub plapuma mea. Asta in fiecare zi. 

 O pupam cat sa ii ajunga o zi si imi luam zborul.

Uneori, alegeam sa ma trezesc cu o ora inainte doar ca sa merg la serviciu pe jos, cu castile in urechi, putand astfel sa admir frumusetea orasului si a oamenilor. Alteori, eram in intarziere, si nu prindeam decat rareori autobuzul 8 care ma ducea la serviciu. Obisnuiam sa cobor cu o statie inainte ca sa ma plimb un pic pe faleza si sa imi salut prietenele mele, meduzele. Le dadeam nume si incepusem sa le recunosc, erau zeci si zeci atat de aproape de tarm incat imi puneam intrebari daca nu cumva sunt vreo sirena...

 

 Bineinteles ca ma trezeam din vise cand venea Bora si ma aducea obligata la restaurantul unde lucram. Bora este unul dintre cele mai puternice vanturi din lume si Trieste este recunoscuta pentru acest fenomen. Din pacate, l-am experimentat si eu dupa toate povestile pe care le auzeam despre masini ridicate si azvarlite cat colo, despre oamenii care nu puteau iesi din casa de teama sa nu isi gaseasca sfarsitul si sa nu fie cu picioarele pe pamant si cate si mai cate. 

Intr-una din serile in care lucram pe terasa restaurantului La Barca, cerul s-a intunecat dintr-o data, desi eram obisnuita sa privesc cele mai frumoase jocuri de culori cand soarele apunea. Incepuse o vijelie atat de puternica, incat cortul frumos amenajat s-a despicat in fasii mici, terorizand clientii cu picaturile reci de apa, paharele au inceput sa defileze in aer, urmate de farfurii, pana cand au cazut toate la pamant intr-un sunet ascutit care iti facea inima sa trepideze de teama. Am adapostit clientii in restaurantul de jos si am ramas sa strangem ce se mai putea, luptandu-ne cu vantul si cu furtuna imposibila. Atunci mi-am dat seama ca sunt ca o trestie purtata de vant, la propriu, abia ma tineam pe picioare sa pot salva o parte din patrimoniul restaurantului, fara sa mai tin cont ca tremuram toata de frig din cauza suvoaielor de apa ce nu se mai opreau.

 

La inceput, pentru ca nu stiam sa vorbesc italiana, ma intelegeam cu colegii mei in engleza si prin semne. Mai mult prin semne pentru ca, se pare, engleza nu este o conditie obligatorie sa te angajezi in Italia. Pentru ca, uneori, ma simteam depasita de situatie, Marco si Paco dadeau adevarate showuri de entertainment doar ca sa ma vada zambind. Si reuseau cu varf si indesat.

 

La fel si Dani care era sufletul petrecerilor la job.

Pentru ca ma simteam singura, imi petreceam mult timp in frigiderul 2/2 unde uneori, eram incuiata de colegii mei scumpi, doar ca sa ma mai racoresc putin, avand in vedere caldura care era afara. Asa mi-am cunoscut iubitul, un cod superb care ar fi facut gelos orice baiat.

Bineinteles ca mi-a fost rapit de langa mine, dar aveam de unde alege dupa cum se poate vedea mai jos.

 

Ceea ce se vede in filme e foarte adevarat, aveam sa aflu. Cand seful era cu noi, am fi putut fi decorati drept cei mai capabili angajati din lume, dar o data ce ii auzeam scuterul departandu-se, let's rock that party! Jucam darts unde, ca orice incepator am avut parte de noroc si am aruncat din prima in centru, de trei ori la rand, apoi am pierdut toata seara, aruncam cu gheata unii dupa altii, probabil ne imaginam in vreun razboi si cate si mai cate pana venea seful si ne plangeam de oboseala.

 

 Erau insa si zile in care veneam atat de obosita acasa, incat nu imi simteam picioarele si adormeam bustean pana a doua zi cand o luam de la capat. De cateva ori vizitam pisica sefului meu care era incredibil de...expresiva,  ca sa nu zic urata.

 Acasa in schimb, colega mea de apartament, avea un iepuroi, Pablo cu care ma mai delectam in timp ce faceam zapping la TV, adormind instant dupa cateva minute.

Restaurantul era superb, elemente marine ce m-au facut sa ma indragostesc instantaneu de el, mai ales cand vedeam chipurile clientilor total incantati de locatie.

 

  

Specificul restaurantului era pescaresc si de atunci m-a molipsit microbul fructelor de mare pe care le-as manca la orice ora din zi. Incepusem sa scriu retetele pe care bucatarul meu le inventa si, pentru ca ma incadram in tiparul unui turist, facea probe de degustare pe mine. Nu ma suparam deloc!

 

 

To be continued.

ITALIA in imagini - Orasul la pas

Pentru ca nu stiam limba, a trebuit sa o ascult pe strada, la plaja, la serviciu si sa interpretez. Si cat imi mai placea sa ma plimb!
In parcul Miramare unde ma pierdeam printre cararile luminate de un soare perfect, care imprejmuiau un castel alb, demn de printesa care ma imaginam...


... pe faleza, unde invidiam toate cuplurile care se pierdeau o data cu valurile in romantismul pe care erai obligat sa il simti in asa context. Am admirat aici cele mai frumoase apusuri si am ascultat glasul marii desi nu intelegeam prea bine ce imi spunea, dar era tare bine sa stai pe piatra rece si sa te pierzi cu gandul departe...



...in orasul pe care il strabateam fie la pas, fie in autobuzul 8, fie pe Vespa sefului meu cand eram amenintator de in intarziere si care parea, indiferent de mijlocul de locomotie, la fel de fresh, istoric, locul unde se contopea perfect muntele cu marea.


Turistii de care te loveai la tot pasul te faceau sa intri intr-o transa de sarbatoare, de vacanta si era imposibil sa nu te trezesti cu un zambet pe buze si o atitudine pozitiva. In drum spre serviciu eram tot timpul surprinsa de dimensiunile vapoarelor care aduceau turisti pe banda rulanta, turisti aflati in croaziera in timp ce eu lucram si deveneam geloasa la gandul asta, dar il alungam imediat ce ii vedeam concurand care mai de care cu blitzurile si cu wow-urile la vederea orasului.

Sa va mai spun ca majoritatea timpului mi-o petreceam in magazinele care nu se zgarceau cu ofertele si care aveau cele mai frumoase aranjamente in vitrina si de unde trebuia sa ies cu ceva altfel facem infarct?


... in cafenelele care te invitau sagalnic de departe cu specificul lor si nu iti ajungeau zilele sa le treci pragul la toate, impanzeau orasul, trotuarele deveneau neincapatoare inca de la primele ore ale diminetii si continuau asa pana noaptea tarziu. Aici am mancat cea mai buna inghetata care poate exista pe planeta asta, se numeste brivido spatiale si de fiecare data cand ceream cupa asta, ma gandeam sa incerc si alte arome dar nu ma lasau papilele gustative sa le insel.


To be continued.

ITALIA in imagini - Orasul Trieste

"Tot zicem ca ajungem la vama, dar e 16:40 si nu suntem acolo. De 14 ore suntem pe drum... mi-e dor de el... de iubitul meu. Si nici nu am baterie sa vorbesc cu el:( Mi-e cald. Vreau chec si n-am cutit. S-a topit. Checul."
Asa imi incepeam insemnarile in iulie 2006 cand am iesit prima oara din tara. Nu o faceam pentru peisaj ci pentru un job de student. Am ales Italia pentru ca acolo avea relatii o prietena. Nici nu sufeream italiana, stiam sa numar pana la 15 de la gradinita, in rest nimic altceva. Imi cumparasem un ghid de conversatii dar mi-am zis ca mai bine ma las surprinsa. Am si fost, negativ, in Ungaria cand a trebuit sa platesc cafele de 50 euro pentru ca nu aveam invitatie. Nazisti...

Trieste este un oras de vis. Aflat in regiunea Friuli-Venetia-Giulia, inconjurat de Marea Adriatica este un oras important pentru comert. Trieste este orasul unde se produce Illy Caffe si furnizorul a peste 40% cafea in Italia. Printre centrele turistice se afla amfiteatrul roman construit in primul secol D.H. Catedrala San Giusto si Castelul San Giusto, ambele datand de la inceputul secolului al XIV-lea. Alte cladiri notabile sunt Teatrul Verdi (1801), castelul Miramare (1854) si numeroase muzee.

(Amfiteatrul roman)

(Castelul San Giusto)

In prima zi cand am iesit in oras, am ramas uimita de frumusetea orasului, de cladirile vechi restaurate. Va spun din start, nu sunt fan al arhitecturii antice, din contra, stiu sa apreciez un zgarie nor cand il vad, dar aici era o armonie perfecta intre pietele mari, cladirile impresionante, puzderia de cafenele, magazinele de lux si multimea de turisti.



M-am indragostit de fiecare colt de strada, de fiecare cuvant pe care nu il intelegeam si pe care il repetam pana la exasperare, de eleganta italiencelor si de harmalaia organizata din centrul orasului. Dar cel mai mult si-au pus amprenta asupra mea apusurile de soare. De fiecare data cand credeam ca un apus mai frumos nu exista, seara urmatoare imi dovedea contrariul. Daca cineva inca mai crede ca Dumnezeu nu exista, este ignorant pentru ca numai El poate desena asemenea minunatii. Mergeam aproape in fiecare seara pe faleza si admiram felul uimitor in care Dumnezeu imi spunea noapte buna.

Le vazusem doar la televizor. Niciodata indeaproape. Trieste era raiul lor. Vapoare, iahturi, barci, salupe, mai mici, mai mari, clasice sau ultramoderne, pentru toate gusturile si buzunarele. Nici ca se putea ceva mai frumos de admirat. In drum spre serviciu, le asteptam pe rand, care de care mai impresionante, bucurandu-ma ca un copil de un ou Kinder.

To be continued.