RECUNOSTINTA DE 10%

www.deviantart.com

Nu ştiu de ce mergea Isus singur spre Ierusalim, în ziua aceea. Probabil pentru că ucenicii au preferat să ia o cursă fără escală în Samaria sau în Galileea. Uneori le era greu să înţeleagă deciziile Învăţătorului, alteori nici nu mai îndrăzneau să-L întrebe. Le erau încă proaspete în minte pildele în care le vorbea. Unii dintre ei încă nu apucaseră să se prindă la unele dintre ele. Aşa că nu se simţeau deloc confortabil la gândul că iar ar putea s-o dea în bară dacă ar fi continuat cu întrebările. Oricum, deseori alegea să se retragă în singurătate pentru a se ruga. Câţiva dintre ei, însă, s-au bucurat că nu le-a cerut să meargă împreună cu El. Ştiau de Tichileşti-ul^* din zonă. Reuşiseră de fiecare dată să-l evite cumva, argumentând că tradiţia lor le interzice să aibă de-a face cu samaritenii. Chiar se rugau în gând ca nu cumva să fie trimişi de Domnul chiar acolo pentru a-şi începe lucrarea misionară.

Acum era gata să intre în satul acela. Un ţinut al nimănui, între două provincii ce rareori aveau de-a face una cu alta. Nu-şi făcea deloc probleme cu timpul. Niciodată nu s-a grăbit să intre în Templu, dacă, în drum, vreun nenorocit ar fi strigat după El a îndurare. Pentru că mai importantă chiar decât părtăşia frăţească este mâna întinsă unui nevoiaş sau vorba bună rostită la timp. Îmi povestea un apropiat că, îndreptându-se în grabă spre biserică, împreună cu familia, i-a aruncat câteva vorbe jignitoare peste geamul deschis al portierei, unuia care tocmai îi tăiase calea într-o intersecţie. Şapte minute mai târziu vroia să se întoarcă acasă chiar din uşa bisericii. Din cadrul ei, primitor şi amabil, îi zâmbea, întinzându-i mâna, tocmai tipul măscărit în intersecţie. Upss! Şi el care credea că numai de sus s-ar putea să fi fost auzit...!

Lepra îi scosese din sat şi-i aruncase în izolare şi carantină. Primeau mâncarea la fel de rar ca veştile de-acasă. Unora nu le mai trebuia deloc. Nu mai aveau cu ce s-o apuce şi nici cu ce s-o mestece sau s-o guste. Prea trişti şi resemnaţi pentru a-i mai încânta ceva. Auziseră totuşi de Unul care ar urma să treacă prin zonă. Poate că lumina ce venea dinspre El i-a asigurat că este chiar Învăţătorul. Sau poate că nenorocitul de lepros din Matei 8:3, curăţit de Mesia, cînd s-a atins de el, i-o fi sunat. Îl ştiau pe nume de parcă i-ar fi urmărit pildele şi vindecările pe youtube. „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” îi strigară ei, jucându-şi ultima şansă. N-au avut curajul să se apropie, privindu-se unii pe alţii şi mirându-se în gând de „nesimţirea” şi „îndrăzneala” confratelui lor mai sus amintit. Când eşti cu păcatul pe tine, nu-i timp de autografe. Strigi cu putere după iertare şi curăţire, afli ce-ţi spune şi te duci imediat unde te trimite.

Erau încă pe drumul spre preoţii lor, când, în timp ce-şi sunau nevestele, începură să „râdă” unii de alţii. Lepra le cădea în colbul potecii, iar carnea căpăta culoare şi viaţă. A fost aglomeraţie în ziua aceea la preoţii (medicii) lor de familie. Fără programare prealabilă, aşteptau la uşă, zâmbindu-le superior celor miraţi şi speriaţi de întoarcerea lor printre ei.

Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, şi I-a mulţumit. Era Samaritean. (Luca 17:15-16). Acum îmi vine să plâng. Care va să zică, Isus nu pleacă mai departe, după ce împarte iertare? Mai stă puţin, preţ de o mulţumire? Tot în acel loc L-a găsit samariteanul care a sfidat orarul de consultaţie de la cabinet. Hmm, cică „cu glas tare”. „Fii serios, omule! Domnul aude şi dacă nu strigi ca un charismatic apucat. Ce, nu te poţi abţine? Ce mare lucru ţi-a făcut? Sau nu i-ai văzut pe iudeii ăia emancipaţi, vindecaţi de lepră - e drept - dar civilizaţi, ce discreţi şi demni sunt? Ai văzut ce zeloşi sunt în împlinirea Legii. Sper că îţi dai seama că, în timp ce tu îţi pierzi vremea cu Isus, tot mulţumindu-I şi dându-I slavă în gura mare, adevăraţii credincioşi sunt la adunare, în compania preoţilor şi păstorilor, urmând ritualurile. Şi ce dacă Isus nu e acolo, cel puţin ei studiază Scriptura şi împlinesc Legea”. Mda, uite că nu m-am gandit la asta, îşi murmură în barbă samariteanul, privind apoi cu drag la Preotul lui, care-i zâmbea complice. (v. 19): Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” Nu ştiu dacă ceilalţi nouă au reuşit să se mai arate până la urmă înaintea  preoţilor, însă ştiu sigur că samariteanul acela a avut o zi fructuoasă. Un bilanţ bunicel, aş zice, pentru o zi ce nu începuse deloc altfel decât celelalte: o piele curată ca a unui bebeluş, păcatele iertate, o mântuire nesperată şi, parcă mai de valoare decât toate acestea la un loc, un sfert de ceas cu Regele. Ce-a dat în schimb, pentru toate acestea? Mai nimic. Doar frângere şi recunoştinţă.

Staţi aşa, îmi pare rău, nu mai am timp să termin articolul. Mi-am adus aminte de ceva. Fug chiar acum. Sper să-L mai prind acolo.

*Notă:  Localitate izolată din judeţul Tulcea unde se află singura leprozerie din România (clinică pentru bolnavii de lepră)

Dan Daragiu

INGERII EXISTA

- Nu te duci si gata! Am incheiat discutia!
- Mda.... pentru Alina ai bani, dar pentru mine nu. Stiam eu ca sunt adoptata! am strigat, in timp ce imi puneam ultimul pulover in rucsac si iesi trantind usa. Asteptam liftul care parca adauga presiune pe nervii mei, gata sa explodeze in urmatoarea secunda si imi fortam lacrimile care se voiau in centrul atentiei, sa stea ascunse si ... ce mai, sa ma scuteasca!
In oglinda din lift era proiectat capul meu acoperit de zulufi umflati si rasfirati in toate directiile, care cum apucasera dupa furtuna gesticulara de dinainte. Incepusem sa analizez situatia, desi, intial, voiam sa fug de responsabilitati si de vina. Da, nu imi ascultasem mama sa nu plec in excursia la manastiri cu scoala. Si ce daca nu are bani? Si ce daca noi suntem pocaiti si nu ne ducem la manastiri? Voiam sa fiu cu colegii si sa mai ies din Bucuresti, sa vad si alte parti ale tarii pe care nu le vazusem. De fapt, nu vazusem decat Brasovul si o parte din Moldova. Si ce daca vine bacul, ce, nu am invatat atat? Doua zile merita si creierul meu oxigen.
Am iesit trantind si usa liftului.
Of, nici bani de bilet nu am... trebuie sa o iau pe jos pana la Gil, ea ma va intelege.  In tot acest timp, ganduri mi se perindau prin capsor, care mai de care mai aprige, mai razbunatoare, mai intense. Din intamplare, imi zarisem silueta androgina intr-o vitrina si am dat trist din cap... arat ca o stafie in vacanta... galbenul pantalonilor mei se asorta perfect cu fata-mi palida si atunci lacrimile n-au mai rezistat si au navalit din ce in ce mai tare pe chipu-mi deja nepasator.
Am mers asa purtata de framantari tipic adolescentine, pana cand, in spatele meu se auzira niste pasi. Deh, oameni pe strada, ca doar, nu mi-a luat mama sosea... Cu toate astea, pasii se auzeau din ce in mai aproape, mai ca imi suflau in ceafa si m-am gandit inevitabil ca, la cat de catranita sunt, bataie imi mai lipseste. Si sincer, nu prea imi pasa...simteam ca nimeni nu ma iubeste. Nu-i asa ca va recunoasteti pe undeva, la varsta aceea?
Mi-am zis ca, totusi, nu aveam chef de bataie si am micsorat pasul, lasand persoana din spate sa ma intreaca. Era un barbat inalt, slab, la vreo 25-30 de ani, aduce a criminal in serie, imi spuneam in timp ce raream pasul. Dupa cateva secunde, barbatul se intoarse cu fata spre mine, probabil ma masoara sa vada daca ii voi crea probleme, imi spuneam, cu inima cat un purice. Uf, s-a oprit la o ghereta, ce bine, sa ramana acolo pana ajung in siguranta la Gil. Ce rau ca nu am facut blatul pe 116! Nici bine nu am gandit toate acestea, ca iar, aer cald in ceafa, pasi cadentati... incercam sa imi aduc aminte vreo tehnica de autoaparare dar nimic, pentru ca nu luasem niciodata lectii, am stat numai cu nasul in cartea aia de matematica, si acum, la ce ma ajuta?! Macar de-as fi avut-o la mine, era suficient de groasa sa il amorteasca...
M-a ajuns... hotarata sa nu ma las cu una cu doua, imi pregateam o replica in minte, ceva de genul: daca m-ai vazut mai slaba de ingeri cu lacrimi pe obraz asta nu iti da dreptul sa ma hartuiesti cu pasii tai de crocodil terifiant! Si cand sa i-o zic, dregandu-mi vocea tremuranda, "criminalul" imi intinde ceva. Doamne, sa nu fie un cutit, ceva... Deschid ochii si ce vad: trei floricele portocalii zambarete. Ma uit in jur, ma gandeam ca nu imi sunt mie destinate, ca o fi incurcat pachetul si vazand ca insista, spun: Pentru mine? Imi face semn cu capul ca da. Le iau neincrezatoare, gandindu-ma ca trebuie sa fie vreun scop ascuns, poate asa isi atrage victimele si cand ridic capul, ia-l de unde nu-i. Disparuse in traficul specific bucurestean.
O doamna care trecea intamplator pe acolo, vazand toata scena imi spune: Ce norocoasa esti!... mda, de-ar fi toate zilele asa. 
N-am apucat sa ii multumesc. Nu l-am mai vazut niciodata de atunci, nu mai stiu cum arata, nu stiu de ce mi-a oferit acele flori, dar mie imi place sa cred ca Dumnezeu, vazandu-mi starea deplorabila in care ma aflam, a trimis un inger pe pamant care, pret de cateva secunde, mi-a aratat un colt de cer. Si a reusit.