luni, 24 decembrie 2012

luni, 1 octombrie 2012

joi, 13 septembrie 2012

vineri, 28 ianuarie 2011

Măsura 34


Da, sunt slabă. Am fost dintotdeauna şi cred că voi mai fi mult timp de acum înainte. Nu mi-a plăcut niciodată. Multe lacrimi au curs din cauza acestui fapt, multe reţete de îngrăşat şi-au pierdut sensul odată încercate şi abandonate, multe prejudecăţi.
Dar nu am ştiut dintotdeauna că sunt slabă.
...............................
Când eram mică, rudele îmi spuneau că sunt cam anemică, dar nu le dădeam importanţă pentru că nu vedeam. Mă uitam în reflexia uşilor de scară, în drum spre spatele blocului (unde nu aveam voie să mă joc, dar băiatul din scara vecină era tot timpul acolo) şi vedeam o siluetă proporţionată într-o fustă plisată, albastră, cumpărată de mama de la un S.H., ce îmi ajungea până la genunchi şi un maiou alb pe care aveam să îl murdăresc curând, în bătaia încinsă cu Tache de la 7 (pentru că niciodată nu îmi spunea numele la flori, fete şi băieţi). Chiar nu vedeam o problemă în felul în care arătam şi doar aveam 10 ani. Ar fi trebuit până atunci să văd ce vedea toată lumea, dar în mintea mea de copil, mătuşa de la Giurgiu era geloasă că nu mai este slabă ca altă dată.
- "Eşti un scheletron!" Mi-a aruncat Cătălin Vasiliu în clasa a 6a după ce am refuzat să îl ajut la desen. Atunci a picat cerul pe mine şi mi s-au deschis ochii. Nu doar am murit de ruşine pentru că au auzit toţi colegii, dar ştiam că din acel moment şi până aveam să termin generala, eram stigmatizată. M-am dus la toaletă şi printre lacrimi, am văzut ce vedeau toţi de când m-am născut: o siluetă androgină, fără trăsături frumoase ca ale Cristinei-banca a treia de la geam. Spăşită, am ajuns acasă şi în cadă am început să dau din picioare, lovind apa fierbinte, de ciudă, nu mai suportam să mă privesc. Atunci a încolţit un plan de supravieţuire până la liceu: în fiecare zi aveam să ajung la şcoală mai devreme cu jumătate de oră, să mă baricadez în spatele clădirii făcându-mi de lucru cu vreo revistă sau o carte, apoi cum suna clopoţelul, ajungeam prima în clasă şi nu mai ieşeam din bancă până la finalul orelor. Şi atunci, ultima din clasă. Toate astea ca să nu fiu observată de nimeni. Keep a low profile a fost motto-ul meu pentru următorii 3 ani.
Lucrurile au devenit în scurt timp normale, singura mea prietenă, Cătălina, mă însoţea în spatele şcolii, neînţelegând ea prea multe, dar nici nu îmi punea întrebări. Tot cu ea mă întorceam acasă şi tot ea mă încuraja din priviri când auzeam în spatele meu şuşoteli şi răsete răutăcioase privitoare la greutatea mea.
Punctul culminant a fost când, la ora de română, profesoara mi-a tras o carte în cap pentru că am îndrăznit să îi dau manualul fără să mă ridic în picioare şi m-a scos în faţa clasei. Nu am să uit niciodată. Curgeau apele de pe mine, cei 26 de colegi s-au triplat în mintea mea, îi vedeam în ceaţă şi chiar şi atunci parcă îi auzeam cum râdeau pe înfundate şi cum mă măsurau din cap până în picioare. De asta mi-a fost teamă şi de asta nu am scăpat. Nu îmi mai amintesc dacă am zis lecţia sau nu, cert este că m-am făcut mică în bancă şi mi-am dorit să nu mai fiu.
Am încercat să maschez faptul că eram slabă prin cât mai multe perechi de pantaloni pe mine, cu toate că mă incomodau şi era un chin să mă ascund în vestiar la ora de sport, dar asta îmi mai ridica un pic starea de spirit. Vara era cel mai groaznic, noroc cu vacanţa care mă închidea în casă până la sosirea unui nou an şcolar. Peste tot unde mergeam aveam impresia că oamenii din spatele meu imi spuneau că sunt slabă. În metrou alegeam colţul cel mai întunecat şi mai gol. Ce să mai spun de încercarea de a îmi cumpăra o pereche de pantaloni fără a fi nevoită să o modific?
Până în ultima zi de generală, când....
Colegii mei nu ştiau când era ziua mea şi fie pentru că mama nu avea bani să îmi dea pentru o cutie cu bomboane, fie pentru că nu suportam să fiu în faţa clasei pentru a  mi se cânta, nu îi mai servisem niciodată. Iar de sf. Elena, chiuleam. Însă de data aceasta a trebuit să rămân la şcoală pentru că se organiza banchet. Pica exact într-o zi de mai, 21. În timp ce îmi făceam strategia de a îi servi pe colegi în pauză (din bomboanele cumpărate din banii Cătălinei), eliberându-i de corvoada de a îmi cânta, băiatul pentru care tânjeam o dragoste (platonică?) în secret, s-a postat în faţa băncii mele, m-a pupat pe obraji şi mi-a şoptit la ureche: "La mulţi ani, Elena!" Evident că timpul s-a oprit în loc, un cor de păsărele şi-au făcut de lucru cu o cântare şi eu m-am topit. Evident. Dacă totul s-ar fi terminat aici...
......................................
Ajunsă la liceu mi-am promis că voi diminua din complexe şi uite-aşa am dat-o pe reţete de îngrăşat. Numai că se găseau foarte greu şi pâinea cu miere şi unt nu mă ajuta, mâncatul nonstop nu era de mine, tot la mai multe perechi de pantaloni am ajuns... Prietena mea Licri era tot timpul cea admirată pe stradă în drum spre şcoală şi de ce nu? Doar era înaltă, cu un par lung de abanos, graţioasă, pe când eu, doar o umbră. Nu e de mirare că în rugăciunea mea zilnică, punctul principal era "Doamne, ajută-mă să mă îngraş". Nici nu voiam să aud când mama îmi spunea că ma voi îngrăşa după ce mă mărit, doar cine mă lua aşa? Aveam să rămân singură pentru totdeauna. Visam să fiu ca toate celelalte fete frumoase pe care le vedeam în telenovele, dar mă trezeam la fel de filiformă. Băieţii din clasă mai făceau glume pe seama mea şi uite-aşa mă răzbunam pe ei şi nu voiam să îi ajut la matematică, pentru nimic în lume.
Am mai crescut şi încet încet m-am transformat. Dar tot slabă am rămas. Şi ori de câte ori vreo soră de la biserică îmi atrăgea atenţia că sigur sufăr de vreo boală de sunt aşa slabă, sau mătuşele mele care mă forţau să mănânc poate că doar-doar s-o mai pune ceva pe mine, deveneam agasată de atâtea persoane "grijulii", fără  să îi pese cuiva de sentimentele mele.
"Elena, să nu te recunosc! Ce slabă eşti! Pari mai grasă în poze." îmi spunea un băiat la o conferinţă acum câţiva ani şi promit că am uitat toată predica şi l-am "binecuvântat" în gând. Domnul să mă ierte. S-au perindat în viaţa mea astfel de oameni care puneau sare pe rană, insistând maliţios pe aspectul fizic, de aceea m-am refugiat în citit şi bine am făcut. Noroc cu mătuşa mea din Bucureşti care, singura de altfel, îmi spunea serios să nu mai mănânc pâine pentru că îngraşă. Ironic, aşa-i?
...........................................
Aşadar, stăteam acum două zile şi mă gândeam la toate astea în timp ce probam o rochiţă neagră şi brusc, m-am simţit uşurată. Pe măsură ce anii au trecut, am început să mă iubesc aşa cum m-a făcut Dumnezeu şi să înţeleg că fiecare kg e acolo unde trebuie să fie si punct. Mi-a fost tare greu dar în acelaşi timp, ce uşor este să mă pot trezi la 2 noaptea şi să devorez un bol cu cartofi prăjiţi, fără să am conştiinţa încărcată, să ştiu că încap oricând în cel mai aglomerat autobuz şi că în sfârşit, hainele vin şi în măsura 34!

miercuri, 3 noiembrie 2010

WEDDING DAY


 "Visez la rochia de mireasa de cand am aflat ca mama nu a purtat asa ceva ci a imprumutat rochita alba de cununie a matusii mele pentru a spune DA. Atunci mi-am facut in minte modele care se modificau pe masura ce cresteam, influentata fiind de fiecare revista destinata mireselor pe care le analizam minutios. Cand lucrurile au devenit mai serioase, aveam deja o colectie impresionanta de reviste stranse din colturile lumii pe unde am calatorit si de unde, indiferent de greutatea bagajelor, tot indesam sutele de pagini ale revistelor generoase pentru mirese. Sunt total absorbita de aceasta lume si astfel mi-am dezvoltat un simt critic si deja am luat-o razna cand ma gandesc la detalille nuntii mele.
Suntem impreuna de 3 ani si fiecare zi ne aduce mai aproape de visul meu. Stiam ca nu imi va fi usor sa imi aleg rochia de mireasa dar, iarasi, stiam ca ea te alege pe tine. Si asa a fost. Am vazut-o intr-un catalog 2010 Rosa Clara si m-am indragostit complet si iremediabil. Am aflat si pretul, dar tot nu m-a indepartat, cu toate ca am probat in ultimele luni zeci de rochite care de care mai speciale si pretioase.
Rochita mea este cea mai frumoasa. Fiecare simtim asta cand o gasim, stiu, dar a mea, chiar este speciala. Cand, la proba, mi s-a pus voalul, mi-au dat lacrimile pentru ca m-am simtit femeie pentru prima oara in viata. Si desi inainte, aveam emotii cu privire la nunta si indoieli daca sunt pregatita sau nu sa fac acest pas important, rochia mi-a redat increderea in sentimentele pe care i le port iubitului meu. Stiu ca suna ciudat, dar mi-a dat putere sa continui cu pregatirile pentru ca rochita mea se vrea purtata si nu oricum, ci cu zambet pe buze si dragoste in priviri."

Cam asa vorbeam eu despre rochia mea de mireasa cu 5 luni inainte de nunta. Eram complet fascinata dar aveam si mii de emotii datorita tuturor detaliilor care erau musai de pus la punct. Iata ce spuneam dupa eveniment:

 "Nunta noastra a trecut atat de repede incat multumita fotografilor si cameramanilor, am putut petrece din nou cu mai multa atentie.
Dimineata a inceput mult prea repede, in apartamentul regal al hotelului Aurelius, Poiana Brasov, mangaiata fiind de razele proaspete ale soarelui. Forfota a inceput cand s-au pus pe treaba hairstylist-a, make-up artista si manichiurista, toate pricepute si apreciate apoi pentru produsul final.

Camera s-a umplut cu domnisoarele de onoare care, conform traditiei, trebuiau sa ma imbrace, numai ca Silvia, fotograful, s-a ocupat de acest aspect ceva mai devreme, de teama sa nu pierdem timpul pretios acordat imortalizarii evenimentului. Si bine a facut.

Dupa ce superbele mele fete, 8 la numar, si-au primit buchetele de la calvalerii dichisiti in conversi si camasi suflecate, a venit momentul mult asteptat al intalnirii mirelui. Sau miresei, depinde din ce unghi priviti.

 S-a lasat cu zambete, urale, sarutari, aplauze, doar la ce va asteptati de la o gasca de tineri vigurosi?
A urmat momentul pentru care m-am pregatit o viata intreaga: sedinta foto. Niciodata nu mi-am putut imagina ca ma voi simti ca o adevarata printesa la propriul ei bal, langa un print aratos, inconjurata de cei dragi. Dar chiar asa a fost si as ingheta momentul asta pentru totdeauna, daca as putea. Ma reintorc insa de fiecare data cand vad fotografiile si tare dor imi e...

Sa ne revenim si sa trecem la un moment mai solemn: ceremonia religioasa. Pe acorduri de vioara, in pur stil Viva la Vida, au intrat Gabi, condus de mama lui, apoi, pe rand domnisoarele, asteptate fiind de cavaleri si conduse la locurile lor, conform repetitiilor cu o seara in urma.

Eu zaream dintr-un colt, pe sub voal, multimea care fremata incantata de frumusetea momentului. Am urmat si eu, strangandu-l de brat pe unchiul meu, de frica sa nu ma impiedic si sa transform totul intr-o comedie. Slava Domnului ca pantofii mei violeti m-au purtat ca pe aripi pana la altar.

A urmat apoi cea mai frumoasa ceremonie, doar era a noastra; momentul rostirii juramintelor scrise de noi, a fost unul solemn, pana in momentul in care am vazut fotografiile: aparent, nepotelul meu care statea cu inelele in fata noastra, a considerat ca atunci era timpul cel mai oportun sa isi astampere iritatia din partea dorsala... acum rad cu lacrimi si cred ca si voi o veti face cand veti vedea despre ce este vorba.

A continuat petrecerea cu o sumedenie de jocuri care mai de care mai amuzante. Spre exemplu, MC-ul, un prieten drag de altfel, a rugat cativa voluntari sa faca o dedicatie mirilor, asta dupa ce inhalau heliu. Trebuia sa fiti acolo sa auziti cum prieteni de-ai nostrii, de diferite natii, au comis adevarate isterii in randul invitatilor cu vocile dar si mesajele care mai de care mai hilare.

Au continuat apoi si scene de teatru scurte, spre amuzament, la una dintre ele participand si eu spre surpriza invitatilor.

Tot surprize au avut cand o parte dintre ei au primit cadouri in functie de diferite categorii, gen: cel mai longeviv cuplu, cel mai proaspat carnet de conducere, etc.

Sora mea mi-a facut cadou un speech absolut lacrimogen pentru care ii multumesc, iar Ana a scris in rime povestea mea si a lui Gabi, moment savurat de invitati si de noi.

Nici cand mamele noastre au inceput sa relateze boacanele si ghidusiile noastre cand eram mici nu a trecut neobservat de catre invitati.

Dar cel mai fabulos cadou a fost un trailer format din diferite scene din filme care ne spuneau povestea si incepea cu "there was a boy... and a girl obsessed with shopping" si se termina cu "meet the Sandor's starting 14th of August".
video

De asemenea, am vizionat si un filmulet despre cum m-a cerut in casatorie, de altfel apreciat de invitati. Acestia s-au delectat intre scurtele momente libere, cu meniul bogat dar si cu bufetul cu fructe sculptate si bomboanele atent selectionate din diferite colturi ale lumii.

Trebuie sa amintesc ca, in 5 minute de la intrarea invitatilor, borcanele pline cu bomboane au fost golite mai ceva ca rafturile pe vremea comunismului. Si eu care ma gandeam ca vor arata bine ca decor pentru ceva timp.

Probabil ca sunt singura mireasa (contraziceti-ma aici) care a fost furata de fotograf. Cate 10 minute inainte de fiecare meniu, fiecare portita era o oportunitate pentru ea sa mai traga cateva cadre.

Iar cameramanii se tineau scai dupa noi de fiecare data. Sa va mint ca nu imi convenea? O, dar ce as mai fi stat doar cu ei. Numai ca ne trezea din feerie MC-ul, inarmat cu noi si noi jocuri si concursuri care ne priveau direct.

La final, tortul cu fructe de padure, mascarpone, banane si blat de cacao a fost foarte apreciat, dar am asa un regret ca nu am apucat decat doua lingurite, e paguba sa fii mireasa uneori.

Iar prinderea buchetului de catre Andreea care ma ameninta de ceva vreme ca il va prinde, nu a mai mirat pe nimeni.

Atunci mi-am dat seama ca se termina nunta si nu mai tin minte nimic din ce s-a intamplat, mai voiam o data, si inca o data... Invitatii si-au luat ramas bun pe rand, nu inainte de a-si lasa amprenta pe pomul nuntii, un tablou pe care il avem acum in camera si care ne aduce aminte cu drag de fiecare dintre ei.

Si pentru ca atat de mult mi-a placut experienta aceasta planuita in detaliu inca din copilarie, am de gand, cat de curand, sa reinnoiesc juramintele, inca proaspete, doar doar voi mai purta o rochie alba alaturi de printul meu aratos."

marți, 12 octombrie 2010

MICUL DEJUN DE-A LUNGUL TIMPULUI IN ROMANIA



1989
5:00 Scularea.
5:05 Aprind focul
și pun apa la încălzit.
5:30 Apa s-a încălzit u
șor.
5:35 Adulmec parizerul
și mă hotărăsc să fiu nesăbuit: îmi tai patru felii.
5:40 Pâinea e cam veche, de ieri seara, se sfărâmă. Totu
și reușesc să tai două felii.
5:41 Pun în apă un plicule
ț de ceai chinezesc. Îl folosesc abia a doua oară, așa că o să iasă un ceai tare.
5:42 Îndulcesc ceaiul cu o bomboană cu miere (că zahărul pe cartelă îl iau abia vineri). Bomboana nu e dulce, e amară.
5:45 Clefăi pâinea cu parizer
și mă ajut cu câteva înghițituri de ceai. Parizerul n-are usturoi !
5: 55
Îi invinuiesc pe Ceaușescu și Dăscălescu și plec la serviciu.



1993
6:00 Scularea.
6:05 Aprind focul și pun apa la încălzit.
6:15 Cafeaua e gata. Cafea bună, adusă de cineva din Turcia. Totuși, parcă ar avea un pic de gust de mucegai.
6:20 Îmi pregătesc paharul cu suc de kiwi de la dozator.
6:40 Am luat o pâine turcească, o nebunie. Am și un pliculeț cumpărat de la o unguroaică, ceva pe care scrie ”Baromfihussal” și e pozată o pisică care se linge pe bot. E o conservă bună, zemoasă, cu bucățele mici de un fel de carne, dar cam fadă. Pun sare, muștar și un pic de piper măcinat. E o nebunie. Dacă mai întâlnesc unguroaica, mai cumpăr.
6:50 Mă răsfăț cu o ciocolată mică adusă de un prieten tocmai din Franța. Scrie pe ea ”Gratuit. A ne pas revendre”. E o marcă bună asta !
7: 05 Îi învinuiesc pe Iliescu și Văcăroiu și plec la serviciu.
PS Tocmai a apărut bancnota de 1000 de lei, poate fac și eu rost de una la leafă !


 

1997

6:30 Scularea.
6:35 Aprind focul
și pun apa la încălzit.
6:40 Beau un plicule
ț de ness, care are și un compartiment pentru zahăr. Pun și o cutiuță de lapte condensat.
6:50 Mănânc ni
ște pâine la tavă feliată. Unt Brennac, telemea de la țărani, plus parizer cu măsline din Grecia. Scumpe toate, dar merită să mănânci, așa, internațional.
7:15 În final, ni
ște biscuiți din Siria. Au cacao.
7: 35
Îi învinuiesc pe Constantinescu și Ciorbea și plec la serviciu.
PS Mă simt european mergând cu DAF-ul la serviciu.

 



 


2001
7:30 Scularea.
7:35 Aprind focul și pun apa la încălzit.
7:40 Beau doar Jacobs Kronung, fără cofeină. Cu un sfert de linguriță de zahăr brun.
7:50 Musli cu lapte de capră (am pe cineva care-mi procură de la țară).
8:05 Pâine neagră cu tărâțe, un pic de unt gras fără sare și miere de pădure. Am citit în revista AS că așa e mai sănătos.
8:25 Îi învinuiesc pe Iliescu și Năstase și plec la serviciu.
PS Azi iau taxiul, cunosc un șofer și nu-mi ia mult, că nu pune aparatul.

2005

8:30 Scularea.
8:35 Caut telecomanda
și dau drumul la plasmă.
8:40 Scot cuburile de ghea
ță din combina frigorifică și le pun la topit în cuptorul cu microunde.
8:45 Între timp, scot pâini
țele din automatul de făcut pâine, iau portocalele și merele și le pun în storcătorul de fructe.
8:50 Apa rezultată din cuburile topite o pun în expressorul de cafea (fac a
șa pentru că am citit că la -20 de grade Celsius cât am în congelator, nu rezistă nicio bacterie, chiar dacă eu cumpăr doar apă plată pură de Evian).
9:00 Pâinica o introduc în cuptorul cu microunde
și o las cât să fie crocantă, după care pun cașcaval feliat, jambon afumat și două fileuri de anșoa. Las până se topește cașcavalul, scot și adaug două picături de suc de lămâie.
9:20 Sucul de fructe îl beau cu fri
șși o idee de dulceață de coacăze.
9:45
Îi învinuiesc pe Băsescu și Tăriceanu și plec la serviciu.
PS Azi mi-e lene să-mi iau Touaregul. Am comandat o limuzină. Nu contează pre
țul, mai am bani din împrumutul pentru nevoi personale.
 
2010
10:00 Scularea.
10:01 Se activează sistemul de control automatizat al locuin
ței. Mă învăluie o muzică relaxantă.
10:15 Mi-am terminat toaleta, mi-am făcut du
șul și mă așteaptă un halat de mătase, tandru și proaspăt ca pielea unei fete de 18 ani.
10:20 Scot de la imprimantă printurile ultimelor
știri. Arunc un ochi distrat pe ele. Politica de azi e neserioasă.
10:30 Sună la u
șă băiatul de la brutăria-patiserie de la parterul blocului. Îmi aduce două chifle (mari) din pâine integrală cu semințe și chimen și un croissant cu gem de caise și șampanie.
10:40 Chiflele le mănânc cu unt, un strat sub
țire de muștar de Dijon cu miere și semințe de muștar întregi, file de saumon fumee, trei capere, o măslină Jumbo fără sare și patru roșii cherry tăiate pe jumătate. Beau un suc proaspăt din stafide roz de Peru , cu nițică scorțișoară și câțiva stropi de lămâie.
11.00 La cafea
și croissant adaug și un păhărel de Hennessy, pentru circulație mai bună.
11:30 A
ștept fata să-mi facă masajul de împrospătare.
12:25
Îi învinuiesc pe Băsescu și Boc și nu mai plec la serviciu, că am ieșit la pensie cu ultimul salariu.



marți, 15 iunie 2010

10 pasi ai crizei pe intelesul tuturor


1. Ion are o crasma. Pentru a-si spori vanzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea betivani neispraviti) bautura pe datorie. Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinand astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspandeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor, numarul clientilor creste, iar vanzarile de bautura asisderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea.

2. Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si  ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea carciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion/promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate desigur cu datoriile alcoolicilor: BEAUBOND, BEATBOND si VOMITBOND.

4. Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.

5. Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crasma lui Ion.

6. Datornicii nu au cum sa plateasca. Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.

7. Obligatiunile BEAUBOND si BEATBOND isi pierd 95% din valoare. VOMITBOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizandu-se dupa o prabusire de 80%.

8. Furnizorii carciumii lui Ion intampina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea. Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.

9. Banca este salvata de la faliment de catre guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice.

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de catre persoanele care nu consuma alcool.