Celui ce va fi numit "omu' meu"

Iubirea exista in lucrurile marunte - mici atentii, o mana pe umar, un sarut in trecere. Un castron de capsuni.

Iubirea e o tesatura dura. Care rezista in orice conditii. Si pe care o poti purta o viata-ntreaga.

Doi oameni care se iubesc cresc impreuna ca doi arbori ce-si impletesc ramurile pana cand e imposibil sa-i mai deosebesti.

Dragostea se imbogateste cu fiece lucru pe care-l impartasim - si se intareste cu toate necazurile prin care trecem impreuna.

Este minunat ca ne trezim in fiecare dimineata si iti caut mana si te simt alaturi de mine, pentru mine, mereu.

Iti stiu toate chichitele, toate toanele. Si, intr-un fel, pentru motivele pe care nu le pot pricepe, sunt nebuna dupa tine.
Nu esti perfect, slava Domnului! Dar ciudateniile si hachitele tale ma incanta si nu te-as vrea altfel decat esti.

Te simt in fiecare coltisor, oricat de departe te-ai duce.
Cat esti plecat pentru mai multa vreme, imbrac uneori geaca ta veche ca si cum m-as inveli cu tine.

Tot ce ma-ncanta pierde jumatate din interes daca nu esti cu mine sa ne bucuram impreuna.

Cand inima sotiei mai tresalta la auzul cheii barbatului ei in usa, atunci mariajul este viu si complet.

Imi doream sa fiu perfecta - dar acum ma bucur ca sunt asa cum sunt. Pentru ca tu ma iubesti asa cum sunt.

Nu stim ce pericole, ce surprize ne asteapta in continuare, dar simplul fapt de a continua drumul impreuna certifica fericirea.

Sotul e un barbat pe care-l lasa vederea tocmai la timp pentru a nu-ti mai vedea cearcanele, petele de pe piele, zbarciurile si pungile de sub ochi.

El este cel mai bun prieten pe care-l vei avea vreodata in viata, iti va impartasi gandurile, lacrimile, rasetele. Este cel alaturi de care poti imbatrani si pe care-l poti urma pana la capatul pamantului. Si daca-ti suna prea sentimental, n-am ce-ti face pentru ca asa simt cand ma gandesc la el.

Texte culese de Pam Brown
Foto www.deviantart.com

Cine sunt eu?

Mi-am facut un test de personalitate destul de acurat si am mai aflat lucruri noi despre mine... de fapt, mi s-au subliniat unele realitati. Va incurajez sa il faceti, nu dureaza mult si e chiar aproape de realitate, cel putin in cazul meu :) Are doua parti: personality type si multi-intelligences. La primul capitol sunt ENTJ - intellectual - the chief iar la al doilea test mi-a iesit interpersonal si visual/spatial intelligence.
Testul il gasiti aici:



Iata si interpretarea:

ENTJs are strategic, organized and possess natural leadership qualities. They are master coordinators that can effectively give direction to groups. They are able to understand complicated organizational situations and quick to develop intelligent solutions. ENTJs are outspoken and will not hesitate to speak of their plans for improvement. They are decisive and value knowledge, efficiency and competence.

ENTJs are natural born leaders. They live in a world of possibilities where they see all sorts challenges to be surmounted, and they want to be the ones responsible for surmounting them. They have a drive for leadership, which is well-served by their quickness to grasp complexities, their ability to absorb a large amount of impersonal information, and their quick and decisive judgments.

...have a strong natural urge to give structure and direction wherever they are -- to harness people in the field and to direct them to achieve distant goals.

Leader, ambitious, hard working, dominant, prepared, hates to be bored, confident, opinionated, analytical...

"Unequivocating" expresses the resoluteness of the ENTJ's dominant function (Extraverted Thinking). Clarity of convictions endows these Thinkers with a knack for debate, or wanting knack, a penchant for argument. The light and heat generated by Thinking at the helm can be impressive; perhaps even overwhelming.

At work, ENTJs contribute a wealth of energy directed toward the goals and those of the organization. Their sense of identity is closely tied to how they carry out their responsibilities. They are curious about new ideas and theories, evaluating them in terms of their goals. They are very efficient, competitive, strategic, and task focused.

Real ENTJ People

Al Gore - former American Vice President Benny Goodman - Jazz musician Bill Gates - Microsoft Founder Candace Bergen - actress (Murphy Brown) Dave Letterman - TV show host, comedian Edward Teller - theoretical physicist Franklin D. Roosevelt - American President Harrison Ford - actor (Indiana Jones)

Jim Carrey - actor, comedian Margaret Thatcher - British Prime Minister Newt Gingrich - Speaker of the House Patrick Stewart - actor (Star Trek's "Cpt. Picard") Richard Nixon - American President Sigourney Weaver - actress Steve Martin - actor, comedian Whoopi Goldberg - actress, comedian

ENTJs are often happy with the following jobs which tend to match well with the Chief/Intellectual personality.

Business Administrator
Computer Consultant
Corporate Executive Officer
Entrepreneur

Judge
Lawyer/Attorney
Manager
Mortgage Banker

Politician
Scientist
Systems Analyst
Teacher/Professor

People with Interpersonal intelligence are good with people and thrive in social interactions. They are good at reading, empathize and understanding others. They are good at working with others and have many friends. They learn best through interaction and dialogue.

Common Characteristics Empathetic Extraverted Enjoy social events Love groups and crowds Enjoying teaching others Have many friends Enjoy team sports Like to counsel others Love meeting new people Cooperative in groups Sensitive to others' moods

Career Matches Diplomat Leader Manager Politician Clergy Social Worker Receptionist Sales Representative Counselor Child Care Coach

People with Visual intelligence are artistic. They are very aware of their surroundings and are good at remembering images. They have a great sense of direction. They like to draw, paint and read maps. They learn best through drawings and visual aids.

Common Characteristics Good at solving visual puzzles Enjoyed geometry in school Good at drawing Can visualize pictures in head Notices colors and shapes Enjoys photography Good with directions Can remember places vividly Good at artistic composition Likes books with pictures

Career Matches Artist Architect Graphic Designer Engineer Fashion Designer Interior Decorator Photographer

   

SCRISOAREA A III-A IN SECOLUL XXI

www.deviantart.com

Am primit poezia de la Lala, careia ii multumesc pentru ca mi-a inseninat ziua si nu am mai ras cu asa o pofta de ceva timp.
Enjoy!

Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el,
Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:
“Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.
Ia vezi daca-a tras masina, langa gura de metrou…”
“-N-a venit Maria Ta, zise el privind in jur…”
“-Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour”.
Asteptand vreo 5 minute, isi pierdu orice rabdare,
Si trimite bodiguarzii sa se uite prin parcare
La un semn (curba la dreapta), se opreste un X5.
Si din el coboara Mircea, in bermude si opinci.
Printre turci porni agale, si privindu-i cu nesat,
Le-arata un “Sony Vaio”, care-l tine la subrat.
Agitat, la el in Jeep, si-mbracat tot in civil,
Baiazid nu mai rezista si il suna pe mobil:
“-Tu esti Mircea?”…”-Da-mparate, am uitat sa iti dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, ca nu vin aici prea des,
Si-am luat-o pe centura, indrumat de GPS.
Acum am parcat masina. Unde esti?, ca vin la tine…”
“-Sunt la mine in masina si te vad, te-ndrepti spre mine”.
Si de-ndata ajunse Mircea si urca la turc in jeep.
Si-ncepu sa ii explice ca nu vrea, cu nici un chip
Sa isi stranga intreaga oaste la Rovine in campii,
Si sa lupte pan’ la moarte cu ai turcului spahii.
“-Baiazide, stii ca-i criza, si-acum viata-i foarte grea,
Ma gandeam ca sa ne batem,… dar la “Heroes” in retea.
Sau in loc sa cuceresti, cu armate-al meu popor,
Nu ai vrea, dac-ai wireless, sa jucam “conQUIZtador”?
-Cum cand turcii-mi sunt in vama, si-am venit din Istanbul,
Tu nu vrei ca sa ne batem, ca nu ti se pare “cool”?
Eu nu-s disperat ca tine sa stau nopti intregi pe net,
Eu traiesc in realitate, si nu e nici un secret
Ca am fost in multe lupte : Varna, Ialta sau Oituz…”
“-Pai eu sunt online tot timpul, nu puteai sa dai un “buzz”??”
“-Mircea!!! Vin c-o intreaga oaste, iar tu faci misto de noi..,
Maine sunt aici cu turcii si-ti declar de-acum razboi”.

“-Cum vrei tu, marite rege, eu speram sa ma-ntelegi,
Caci de-ajungem la cutite, voi nu mai plecati intregi.
N-as vrea sa pun pe “YouTube”, cu-ai tai morti,videoclipuri,
Nici ca Dunarea sa-nnece spumegand a tale jeep-uri.
Dar, de asta ti-e dorinta, maine ne vedem la lupta,
Si-ti promit ca pleci d-aici cel putin c-o mana rupta.

Si zicand acestea, Mircea il lasa pe Baiazid
Si trantindu-i portiera el pleca la pas grabit.
Cand ajunse la masina, gasi-n geam , pe-un bilet scris:
“Scuze.V-am blocat o roata, c-ati parcat pe “interzis”…”
Si da Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de “bip”-uri,
Ca sa-si stranga toti ostenii si sa ii indese-n “Jeep”-uri.

Demarand in mare tromba, se-ndreptara spre Rovine,
Dar gasira pe toti turcii, toti cu pantalonii-n vine.
Toti vaitandu-se de moarte, ghemuiti prin iarba scurta
Rezemati de cate-un ciot, si tinandu-se de burta.
“-Baiazid , hai sa ne batem…!! , Unde esti, de ce nu vii?”

“-Mi-am scos in oras ostenii, si i-am dus la KFC.
Si-am mancat cu poft-aseara, tot ce ni s-a pus pe masa…”
Raspunse-ncordat sultanul dintr-o tufa mai retrasa.
“-N-am stiut ca la “fast-foud”-uri nu e bine sa mananci,
Mai ales in Romania, fiindca risti sa pleci pe “branci”…
Nu mai vreau ca sa ne batem, iarta-ma, a fost o farsa.
Da-ne niste “triferment” si-o sa facem cale-ntoarsa”…

Si asa a scapat Mircea de o lupta la Rovine.
Deci se vede pan-la urma ca “fast-food”-ul face bine.

Asta-i tot… Dar fiti voi siguri ca Istoria o sa zica:
“Turcii l-au vazut de Mircea si-au facut pe ei de frica”..

RECUNOSTINTA DE 10%

www.deviantart.com

Nu ştiu de ce mergea Isus singur spre Ierusalim, în ziua aceea. Probabil pentru că ucenicii au preferat să ia o cursă fără escală în Samaria sau în Galileea. Uneori le era greu să înţeleagă deciziile Învăţătorului, alteori nici nu mai îndrăzneau să-L întrebe. Le erau încă proaspete în minte pildele în care le vorbea. Unii dintre ei încă nu apucaseră să se prindă la unele dintre ele. Aşa că nu se simţeau deloc confortabil la gândul că iar ar putea s-o dea în bară dacă ar fi continuat cu întrebările. Oricum, deseori alegea să se retragă în singurătate pentru a se ruga. Câţiva dintre ei, însă, s-au bucurat că nu le-a cerut să meargă împreună cu El. Ştiau de Tichileşti-ul^* din zonă. Reuşiseră de fiecare dată să-l evite cumva, argumentând că tradiţia lor le interzice să aibă de-a face cu samaritenii. Chiar se rugau în gând ca nu cumva să fie trimişi de Domnul chiar acolo pentru a-şi începe lucrarea misionară.

Acum era gata să intre în satul acela. Un ţinut al nimănui, între două provincii ce rareori aveau de-a face una cu alta. Nu-şi făcea deloc probleme cu timpul. Niciodată nu s-a grăbit să intre în Templu, dacă, în drum, vreun nenorocit ar fi strigat după El a îndurare. Pentru că mai importantă chiar decât părtăşia frăţească este mâna întinsă unui nevoiaş sau vorba bună rostită la timp. Îmi povestea un apropiat că, îndreptându-se în grabă spre biserică, împreună cu familia, i-a aruncat câteva vorbe jignitoare peste geamul deschis al portierei, unuia care tocmai îi tăiase calea într-o intersecţie. Şapte minute mai târziu vroia să se întoarcă acasă chiar din uşa bisericii. Din cadrul ei, primitor şi amabil, îi zâmbea, întinzându-i mâna, tocmai tipul măscărit în intersecţie. Upss! Şi el care credea că numai de sus s-ar putea să fi fost auzit...!

Lepra îi scosese din sat şi-i aruncase în izolare şi carantină. Primeau mâncarea la fel de rar ca veştile de-acasă. Unora nu le mai trebuia deloc. Nu mai aveau cu ce s-o apuce şi nici cu ce s-o mestece sau s-o guste. Prea trişti şi resemnaţi pentru a-i mai încânta ceva. Auziseră totuşi de Unul care ar urma să treacă prin zonă. Poate că lumina ce venea dinspre El i-a asigurat că este chiar Învăţătorul. Sau poate că nenorocitul de lepros din Matei 8:3, curăţit de Mesia, cînd s-a atins de el, i-o fi sunat. Îl ştiau pe nume de parcă i-ar fi urmărit pildele şi vindecările pe youtube. „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” îi strigară ei, jucându-şi ultima şansă. N-au avut curajul să se apropie, privindu-se unii pe alţii şi mirându-se în gând de „nesimţirea” şi „îndrăzneala” confratelui lor mai sus amintit. Când eşti cu păcatul pe tine, nu-i timp de autografe. Strigi cu putere după iertare şi curăţire, afli ce-ţi spune şi te duci imediat unde te trimite.

Erau încă pe drumul spre preoţii lor, când, în timp ce-şi sunau nevestele, începură să „râdă” unii de alţii. Lepra le cădea în colbul potecii, iar carnea căpăta culoare şi viaţă. A fost aglomeraţie în ziua aceea la preoţii (medicii) lor de familie. Fără programare prealabilă, aşteptau la uşă, zâmbindu-le superior celor miraţi şi speriaţi de întoarcerea lor printre ei.

Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, şi I-a mulţumit. Era Samaritean. (Luca 17:15-16). Acum îmi vine să plâng. Care va să zică, Isus nu pleacă mai departe, după ce împarte iertare? Mai stă puţin, preţ de o mulţumire? Tot în acel loc L-a găsit samariteanul care a sfidat orarul de consultaţie de la cabinet. Hmm, cică „cu glas tare”. „Fii serios, omule! Domnul aude şi dacă nu strigi ca un charismatic apucat. Ce, nu te poţi abţine? Ce mare lucru ţi-a făcut? Sau nu i-ai văzut pe iudeii ăia emancipaţi, vindecaţi de lepră - e drept - dar civilizaţi, ce discreţi şi demni sunt? Ai văzut ce zeloşi sunt în împlinirea Legii. Sper că îţi dai seama că, în timp ce tu îţi pierzi vremea cu Isus, tot mulţumindu-I şi dându-I slavă în gura mare, adevăraţii credincioşi sunt la adunare, în compania preoţilor şi păstorilor, urmând ritualurile. Şi ce dacă Isus nu e acolo, cel puţin ei studiază Scriptura şi împlinesc Legea”. Mda, uite că nu m-am gandit la asta, îşi murmură în barbă samariteanul, privind apoi cu drag la Preotul lui, care-i zâmbea complice. (v. 19): Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” Nu ştiu dacă ceilalţi nouă au reuşit să se mai arate până la urmă înaintea  preoţilor, însă ştiu sigur că samariteanul acela a avut o zi fructuoasă. Un bilanţ bunicel, aş zice, pentru o zi ce nu începuse deloc altfel decât celelalte: o piele curată ca a unui bebeluş, păcatele iertate, o mântuire nesperată şi, parcă mai de valoare decât toate acestea la un loc, un sfert de ceas cu Regele. Ce-a dat în schimb, pentru toate acestea? Mai nimic. Doar frângere şi recunoştinţă.

Staţi aşa, îmi pare rău, nu mai am timp să termin articolul. Mi-am adus aminte de ceva. Fug chiar acum. Sper să-L mai prind acolo.

*Notă:  Localitate izolată din judeţul Tulcea unde se află singura leprozerie din România (clinică pentru bolnavii de lepră)

Dan Daragiu

INGERII EXISTA

- Nu te duci si gata! Am incheiat discutia!
- Mda.... pentru Alina ai bani, dar pentru mine nu. Stiam eu ca sunt adoptata! am strigat, in timp ce imi puneam ultimul pulover in rucsac si iesi trantind usa. Asteptam liftul care parca adauga presiune pe nervii mei, gata sa explodeze in urmatoarea secunda si imi fortam lacrimile care se voiau in centrul atentiei, sa stea ascunse si ... ce mai, sa ma scuteasca!
In oglinda din lift era proiectat capul meu acoperit de zulufi umflati si rasfirati in toate directiile, care cum apucasera dupa furtuna gesticulara de dinainte. Incepusem sa analizez situatia, desi, intial, voiam sa fug de responsabilitati si de vina. Da, nu imi ascultasem mama sa nu plec in excursia la manastiri cu scoala. Si ce daca nu are bani? Si ce daca noi suntem pocaiti si nu ne ducem la manastiri? Voiam sa fiu cu colegii si sa mai ies din Bucuresti, sa vad si alte parti ale tarii pe care nu le vazusem. De fapt, nu vazusem decat Brasovul si o parte din Moldova. Si ce daca vine bacul, ce, nu am invatat atat? Doua zile merita si creierul meu oxigen.
Am iesit trantind si usa liftului.
Of, nici bani de bilet nu am... trebuie sa o iau pe jos pana la Gil, ea ma va intelege.  In tot acest timp, ganduri mi se perindau prin capsor, care mai de care mai aprige, mai razbunatoare, mai intense. Din intamplare, imi zarisem silueta androgina intr-o vitrina si am dat trist din cap... arat ca o stafie in vacanta... galbenul pantalonilor mei se asorta perfect cu fata-mi palida si atunci lacrimile n-au mai rezistat si au navalit din ce in ce mai tare pe chipu-mi deja nepasator.
Am mers asa purtata de framantari tipic adolescentine, pana cand, in spatele meu se auzira niste pasi. Deh, oameni pe strada, ca doar, nu mi-a luat mama sosea... Cu toate astea, pasii se auzeau din ce in mai aproape, mai ca imi suflau in ceafa si m-am gandit inevitabil ca, la cat de catranita sunt, bataie imi mai lipseste. Si sincer, nu prea imi pasa...simteam ca nimeni nu ma iubeste. Nu-i asa ca va recunoasteti pe undeva, la varsta aceea?
Mi-am zis ca, totusi, nu aveam chef de bataie si am micsorat pasul, lasand persoana din spate sa ma intreaca. Era un barbat inalt, slab, la vreo 25-30 de ani, aduce a criminal in serie, imi spuneam in timp ce raream pasul. Dupa cateva secunde, barbatul se intoarse cu fata spre mine, probabil ma masoara sa vada daca ii voi crea probleme, imi spuneam, cu inima cat un purice. Uf, s-a oprit la o ghereta, ce bine, sa ramana acolo pana ajung in siguranta la Gil. Ce rau ca nu am facut blatul pe 116! Nici bine nu am gandit toate acestea, ca iar, aer cald in ceafa, pasi cadentati... incercam sa imi aduc aminte vreo tehnica de autoaparare dar nimic, pentru ca nu luasem niciodata lectii, am stat numai cu nasul in cartea aia de matematica, si acum, la ce ma ajuta?! Macar de-as fi avut-o la mine, era suficient de groasa sa il amorteasca...
M-a ajuns... hotarata sa nu ma las cu una cu doua, imi pregateam o replica in minte, ceva de genul: daca m-ai vazut mai slaba de ingeri cu lacrimi pe obraz asta nu iti da dreptul sa ma hartuiesti cu pasii tai de crocodil terifiant! Si cand sa i-o zic, dregandu-mi vocea tremuranda, "criminalul" imi intinde ceva. Doamne, sa nu fie un cutit, ceva... Deschid ochii si ce vad: trei floricele portocalii zambarete. Ma uit in jur, ma gandeam ca nu imi sunt mie destinate, ca o fi incurcat pachetul si vazand ca insista, spun: Pentru mine? Imi face semn cu capul ca da. Le iau neincrezatoare, gandindu-ma ca trebuie sa fie vreun scop ascuns, poate asa isi atrage victimele si cand ridic capul, ia-l de unde nu-i. Disparuse in traficul specific bucurestean.
O doamna care trecea intamplator pe acolo, vazand toata scena imi spune: Ce norocoasa esti!... mda, de-ar fi toate zilele asa. 
N-am apucat sa ii multumesc. Nu l-am mai vazut niciodata de atunci, nu mai stiu cum arata, nu stiu de ce mi-a oferit acele flori, dar mie imi place sa cred ca Dumnezeu, vazandu-mi starea deplorabila in care ma aflam, a trimis un inger pe pamant care, pret de cateva secunde, mi-a aratat un colt de cer. Si a reusit.

PUS PE PICIOARE

"Niciun afiş pe stâlpi, niciun promo radio sau tv, niciun site dedicat pe net, nici megafon, nici măcar crainicul sau toboşarul satului nu-I anunţase venirea. Cum-necum, se pare că toţi aflaseră că se întorsese în Capernaum. Să fi fost oare mâna soacrei lui Petru la mijloc? Sau... poate bolnavii tămăduiţi, sau leprosul curăţit care nu-şi putea ţine gura? Dar pe ei cine să-i fi informat? Cert este că Domnul era acolo, în casa fără climatizare a unui localnic norocos şi primitor. Stătea acolo, vestind Evanghelia, înconjurat aproape până la sufocare de însetaţii după neprihănire şi Cuvânt.

Un bileţel înnegrit de-atâta purtat din mână-n mână şi umezit de transpiraţia din palma unui copil emoţionat îl anunţă că vreo patru inşi cu o targă forţează intrarea. Căutându-i din priviri, nu reuşi să-i zărească prin marea de baticuri pioase şi creste gelate, aşa că îşi continuă predica imperturbabil. La urma-urmei, există la sfârşitul programului şi un timp pentru „Anunţuri”.

Cum „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii ” funcţiona şi pe-atunci, nimeni nu se deranjă să le facă loc, nimeni nu observă nimic. Aşa că imaginea cu scara defilând prin faţa geamului nu fu remarcată decât de un bătrânel ce întâmplător privea la ceasul de pe perete. Poate, cu speranţa să arate odată 12 fără cinci. Nici măcar uruitul pickamerului care începuse să acompanieze predica nu le distrăgea atenţia, absorbiţi fiind de bogăţia de har şi putere ce curgea din cuvintele Fiului lui Dumnezeu. Zâmbetul protocolar al proprietarului casei îi mască privirea îngrijorată, reuşind să păcăleasca asistenţa. Din colecta strânsă în timpul cântării comune poate că i-ar ajunge de câteva plăci de rigips şi niscai vată minerală. Speranţa că la sfârşitul programului ar putea obţine şi câteva sfaturi practice de la dulgherul din Nazaret, îl mai liniştea puţin.

Gândea acestea, privind mai departe cu un ochi la amvon, cu celălalt la gaura neregulată căscată în tavan.  Nu-şi făcea griji, însă, pentru molozul şi paiele ce începuseră să cadă peste costumele de sabat ale celor din faţă. Se simţea într-un fel răzbunat. Erau acolo mulţi dintre băţoşii de la Templu, veniţi doar ca să-I mai caute nod în papură lui Isus. Cum afară nu era rost de ploaie, îngrijorările legate de noaptea ce urma s-o petreacă privind stelele pe viu, îl mai lăsară pe moment. „Ei, dar asta e prea de tot. Oamenii ăştia chiar nu au pic de bun-simţ. Nu e vina mea că Învăţătorul nu le-a luat în seamă, mai devreme, bileţelul. Ar putea aştepta şi ei până când vom anunţa rugăciunea pentru bolnavi. Mai ales că astăzi avem şi ziua de ungere cu untdelemn”. Se opreşte din visare şi prejudecăţi doar pentru că predicatorul Îşi încetează brusc predica.

Ce lecţie fantastică! În câte biserici din această lume oamenii nu se simt deranjaţi şi încurcaţi de intervenţia directă şi supranaturală a lui Dumnezeu în programele lor. În casa aceea, însă, Domnul nu se simte stânjenit, nici deranjat sau ameninţat de intervenţia neanunţată a unor oameni în „program”. Cu probleme urgente, ce-i drept, dar totuşi oameni. Nu ştim despre ce le vorbea Domnul Isus, dar în următoarele momente toţi cei obişnuiţi cu rutina unui program de la 9 la 12 aveau să fie martori la o extraordinară manifestare a puterii Sale. Şi aceasta, fără nici o pregătire prealabilă, fără nimic prestabilit. Pentru că Dumnezeu nu are program de audienţă, este încântat să fie „deranjat” la orice oră, oricare ar fi problema pe care ai să I-o aduci înainte. Tot ce ai nevoie este un dram de credinţă şi îndrăzneală. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2:5).

Cu siguranţă, cei patru prieteni ai slăbănogului nu mai aveau nicio şansă să arate impecabil din punct de vedere al ţinutei. Prăfuiţi şi transpiraţi, nimic nu i-a putut opri, totuşi, să ajungă la Domnul. Cât de mult contează pentru noi astăzi aspectul exterior. De cele mai multe ori, ajungem cu întârziere la închinare, nu pentru că am petrecut prea mult timp în rugăciune dimineaţa, ci pentru că l-am irosit în faţa oglinzii. „Cu ce mă îmbrac azi?” a devenit mai important decât „Sunt oare astăzi într-o relaţie bună cu Dumnezeu?” Întâmplător sau nu, cele mai frumoase momente de înălţare spirituală nu le simţim când suntem foarte preocupaţi de felul în care arătăm. Ci, din contră, atunci când nu ne mai pasă de machiajul sau fardul ce se întind inestetic pe obrazul scăldat în lacrimi şi când nodul de la cravată e departe de a mai sta perfect. Sau când, în ţinuta obişnuită de casă, neras şi nefrezat, te abandonezi total şi necondiţionat în braţul Domnului, experimentând momente de adâncă bucurie în adoare şi închinare. Pentru că în toate aceste cazuri, tot ceea ce contează este frumuseţea desăvârşită a lui Dumnezeu.

Mă îndoiesc că măcar slăbănogul arăta mai primenit, când a fost pus în grabă pe targă de prietenii lui. Atunci când auzi că Isus este prin apropiere, iar problema ta este gravă şi urgentă, nu mai este timp de asorteuri şi gablonţuri. Bartimeu a fost chiar mai original: şi-a aruncat haina de tot şi a alergat să-şi capete vederea (cum o fi reuşit, fără să se împiedice?! – Marcu 10:50). Cum, nicio scuză pentru intervenţia intempestivă în program? Nicio introducere, nicio prezentare? „Învăţătorule, vă rog să ne iertaţi pentru că nu v-am sunat mai înainte. Nu este cel mai elegant mod în care am ajuns la dumneavoastră şi nici nu am folosit cea mai potrivită cale de acces înăuntru. Cât despre ţinută, atât noi cât şi prietenul nostru nenorocit, aici de faţă, am avut puţină treabă mai înainte. Vă rugăm să treceţi cu vederea, nu-i decât praf şi ceva tencuială. Uitaţi, se curăţă uşor”. Nimic din toate acestea. Pentru că Isus le văzuse deja inima, le-a cunoscut problema şi doar asta conta. În ce-l priveşte pe slăbănog, ultimul lucru la care se gândea era să se simtă ruşinat de felul dizgraţios în care arătau cei ce-l aduseseră.

Nu întotdeauna te mândreşti cu cei ce se roagă pentru tine, cei ce te aduc înaintea Domnului, poate de mulţi ani. O mamă sau o bunică cu pielea zbârcită de ani, un prieten nu tocmai arătos, o soră modestă în vorbă şi în port, pe care abia dacă o cunoşti. Ei sunt cei ce nu trec pe la cabina de machiaj înainte de a te purta pe braţ de rugăciune. Nu te ruşina cu ei, ci mulţumeşte-I Domnului pentru astfel de oameni în fiecare zi.

„Ţie îţi poruncesc”, a zis El slăbănogului, - „scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă.” Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul, şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi, şi slăveau pe Dumnezeu, şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!” (Marcu 2:11-12). Cum să-l trimiţi acasă fără să-i luăm măcar un interviu? Şi ce subiect baban de presă promitea să fie! Nici măcar patul nu ar putea să-l lase niţel pe loc pentru ceva probe biologice? Nu, nimic. Omul începe de astăzi o viaţă nouă şi nimic din ce a înseamnat trecut, suferinţă, dispreţ, ignorare, batjocură nu mai au legătură cu el. Ce tristă continuare a vieţii pentru cei ce se lasă atinşi şi vindecaţi de Dumnezeu, dar nu sunt dispuşi să-şi ridice şi patul ce le aminteşte de mizeria din care tocmai au avut ocazia să iasă!

Mi-ar fi plăcut să-i ştiu numele slăbănogului vindecat. Pentru că aşa cum arăta de-acum, ieşind fericit pe uşa pe care nimeni nu se sinchisise să-i facă loc mai devreme, nu se cuvine să-l mai numim „slăbănog”. Ieşea demn, cu un pat pliant la subraţ, acompaniat de privirile pline de admiraţie sau de invidie ale celor ce au stat atât de aproape de Isus pentru 3 ore, şi fără de folos. Pleca fără să mai prindă continuarea predicii, căci mărturia personală a vindecării lui era mai puternică decât orice omiletică sau hermeneutică. Cât despre rugăciunea pentru bolnavi de la final, Dan (am promis că n-o să-i mai spun „slăbănog”) n-a mai prins-o. Dar n-a avut nimic împotrivă."

De Dan Daragiu.

ITALIA in imagini - Angajatul lunii?

Dimineata ma trezeam cu Daphne pe pieptul meu si nici in ruptul capului nu ma lasa sa plec. Ma urmarea trista cum ma imbracam, in timp ce se facea comoda sub plapuma mea. Asta in fiecare zi. 

 O pupam cat sa ii ajunga o zi si imi luam zborul.

Uneori, alegeam sa ma trezesc cu o ora inainte doar ca sa merg la serviciu pe jos, cu castile in urechi, putand astfel sa admir frumusetea orasului si a oamenilor. Alteori, eram in intarziere, si nu prindeam decat rareori autobuzul 8 care ma ducea la serviciu. Obisnuiam sa cobor cu o statie inainte ca sa ma plimb un pic pe faleza si sa imi salut prietenele mele, meduzele. Le dadeam nume si incepusem sa le recunosc, erau zeci si zeci atat de aproape de tarm incat imi puneam intrebari daca nu cumva sunt vreo sirena...

 

 Bineinteles ca ma trezeam din vise cand venea Bora si ma aducea obligata la restaurantul unde lucram. Bora este unul dintre cele mai puternice vanturi din lume si Trieste este recunoscuta pentru acest fenomen. Din pacate, l-am experimentat si eu dupa toate povestile pe care le auzeam despre masini ridicate si azvarlite cat colo, despre oamenii care nu puteau iesi din casa de teama sa nu isi gaseasca sfarsitul si sa nu fie cu picioarele pe pamant si cate si mai cate. 

Intr-una din serile in care lucram pe terasa restaurantului La Barca, cerul s-a intunecat dintr-o data, desi eram obisnuita sa privesc cele mai frumoase jocuri de culori cand soarele apunea. Incepuse o vijelie atat de puternica, incat cortul frumos amenajat s-a despicat in fasii mici, terorizand clientii cu picaturile reci de apa, paharele au inceput sa defileze in aer, urmate de farfurii, pana cand au cazut toate la pamant intr-un sunet ascutit care iti facea inima sa trepideze de teama. Am adapostit clientii in restaurantul de jos si am ramas sa strangem ce se mai putea, luptandu-ne cu vantul si cu furtuna imposibila. Atunci mi-am dat seama ca sunt ca o trestie purtata de vant, la propriu, abia ma tineam pe picioare sa pot salva o parte din patrimoniul restaurantului, fara sa mai tin cont ca tremuram toata de frig din cauza suvoaielor de apa ce nu se mai opreau.

 

La inceput, pentru ca nu stiam sa vorbesc italiana, ma intelegeam cu colegii mei in engleza si prin semne. Mai mult prin semne pentru ca, se pare, engleza nu este o conditie obligatorie sa te angajezi in Italia. Pentru ca, uneori, ma simteam depasita de situatie, Marco si Paco dadeau adevarate showuri de entertainment doar ca sa ma vada zambind. Si reuseau cu varf si indesat.

 

La fel si Dani care era sufletul petrecerilor la job.

Pentru ca ma simteam singura, imi petreceam mult timp in frigiderul 2/2 unde uneori, eram incuiata de colegii mei scumpi, doar ca sa ma mai racoresc putin, avand in vedere caldura care era afara. Asa mi-am cunoscut iubitul, un cod superb care ar fi facut gelos orice baiat.

Bineinteles ca mi-a fost rapit de langa mine, dar aveam de unde alege dupa cum se poate vedea mai jos.

 

Ceea ce se vede in filme e foarte adevarat, aveam sa aflu. Cand seful era cu noi, am fi putut fi decorati drept cei mai capabili angajati din lume, dar o data ce ii auzeam scuterul departandu-se, let's rock that party! Jucam darts unde, ca orice incepator am avut parte de noroc si am aruncat din prima in centru, de trei ori la rand, apoi am pierdut toata seara, aruncam cu gheata unii dupa altii, probabil ne imaginam in vreun razboi si cate si mai cate pana venea seful si ne plangeam de oboseala.

 

 Erau insa si zile in care veneam atat de obosita acasa, incat nu imi simteam picioarele si adormeam bustean pana a doua zi cand o luam de la capat. De cateva ori vizitam pisica sefului meu care era incredibil de...expresiva,  ca sa nu zic urata.

 Acasa in schimb, colega mea de apartament, avea un iepuroi, Pablo cu care ma mai delectam in timp ce faceam zapping la TV, adormind instant dupa cateva minute.

Restaurantul era superb, elemente marine ce m-au facut sa ma indragostesc instantaneu de el, mai ales cand vedeam chipurile clientilor total incantati de locatie.

 

  

Specificul restaurantului era pescaresc si de atunci m-a molipsit microbul fructelor de mare pe care le-as manca la orice ora din zi. Incepusem sa scriu retetele pe care bucatarul meu le inventa si, pentru ca ma incadram in tiparul unui turist, facea probe de degustare pe mine. Nu ma suparam deloc!

 

 

To be continued.

ITALIA in imagini - Orasul la pas

Pentru ca nu stiam limba, a trebuit sa o ascult pe strada, la plaja, la serviciu si sa interpretez. Si cat imi mai placea sa ma plimb!
In parcul Miramare unde ma pierdeam printre cararile luminate de un soare perfect, care imprejmuiau un castel alb, demn de printesa care ma imaginam...


... pe faleza, unde invidiam toate cuplurile care se pierdeau o data cu valurile in romantismul pe care erai obligat sa il simti in asa context. Am admirat aici cele mai frumoase apusuri si am ascultat glasul marii desi nu intelegeam prea bine ce imi spunea, dar era tare bine sa stai pe piatra rece si sa te pierzi cu gandul departe...



...in orasul pe care il strabateam fie la pas, fie in autobuzul 8, fie pe Vespa sefului meu cand eram amenintator de in intarziere si care parea, indiferent de mijlocul de locomotie, la fel de fresh, istoric, locul unde se contopea perfect muntele cu marea.


Turistii de care te loveai la tot pasul te faceau sa intri intr-o transa de sarbatoare, de vacanta si era imposibil sa nu te trezesti cu un zambet pe buze si o atitudine pozitiva. In drum spre serviciu eram tot timpul surprinsa de dimensiunile vapoarelor care aduceau turisti pe banda rulanta, turisti aflati in croaziera in timp ce eu lucram si deveneam geloasa la gandul asta, dar il alungam imediat ce ii vedeam concurand care mai de care cu blitzurile si cu wow-urile la vederea orasului.

Sa va mai spun ca majoritatea timpului mi-o petreceam in magazinele care nu se zgarceau cu ofertele si care aveau cele mai frumoase aranjamente in vitrina si de unde trebuia sa ies cu ceva altfel facem infarct?


... in cafenelele care te invitau sagalnic de departe cu specificul lor si nu iti ajungeau zilele sa le treci pragul la toate, impanzeau orasul, trotuarele deveneau neincapatoare inca de la primele ore ale diminetii si continuau asa pana noaptea tarziu. Aici am mancat cea mai buna inghetata care poate exista pe planeta asta, se numeste brivido spatiale si de fiecare data cand ceream cupa asta, ma gandeam sa incerc si alte arome dar nu ma lasau papilele gustative sa le insel.


To be continued.