luni, 28 septembrie 2009

PUS PE PICIOARE



"Niciun afiş pe stâlpi, niciun promo radio sau tv, niciun site dedicat pe net, nici megafon, nici măcar crainicul sau toboşarul satului nu-I anunţase venirea. Cum-necum, se pare că toţi aflaseră că se întorsese în Capernaum. Să fi fost oare mâna soacrei lui Petru la mijloc? Sau... poate bolnavii tămăduiţi, sau leprosul curăţit care nu-şi putea ţine gura? Dar pe ei cine să-i fi informat? Cert este că Domnul era acolo, în casa fără climatizare a unui localnic norocos şi primitor. Stătea acolo, vestind Evanghelia, înconjurat aproape până la sufocare de însetaţii după neprihănire şi Cuvânt.
Un bileţel înnegrit de-atâta purtat din mână-n mână şi umezit de transpiraţia din palma unui copil emoţionat îl anunţă că vreo patru inşi cu o targă forţează intrarea. Căutându-i din priviri, nu reuşi să-i zărească prin marea de baticuri pioase şi creste gelate, aşa că îşi continuă predica imperturbabil. La urma-urmei, există la sfârşitul programului şi un timp pentru „Anunţuri”.
Cum „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii ” funcţiona şi pe-atunci, nimeni nu se deranjă să le facă loc, nimeni nu observă nimic. Aşa că imaginea cu scara defilând prin faţa geamului nu fu remarcată decât de un bătrânel ce întâmplător privea la ceasul de pe perete. Poate, cu speranţa să arate odată 12 fără cinci. Nici măcar uruitul pickamerului care începuse să acompanieze predica nu le distrăgea atenţia, absorbiţi fiind de bogăţia de har şi putere ce curgea din cuvintele Fiului lui Dumnezeu. Zâmbetul protocolar al proprietarului casei îi mască privirea îngrijorată, reuşind să păcăleasca asistenţa. Din colecta strânsă în timpul cântării comune poate că i-ar ajunge de câteva plăci de rigips şi niscai vată minerală. Speranţa că la sfârşitul programului ar putea obţine şi câteva sfaturi practice de la dulgherul din Nazaret, îl mai liniştea puţin.
Gândea acestea, privind mai departe cu un ochi la amvon, cu celălalt la gaura neregulată căscată în tavan.  Nu-şi făcea griji, însă, pentru molozul şi paiele ce începuseră să cadă peste costumele de sabat ale celor din faţă. Se simţea într-un fel răzbunat. Erau acolo mulţi dintre băţoşii de la Templu, veniţi doar ca să-I mai caute nod în papură lui Isus. Cum afară nu era rost de ploaie, îngrijorările legate de noaptea ce urma s-o petreacă privind stelele pe viu, îl mai lăsară pe moment. „Ei, dar asta e prea de tot. Oamenii ăştia chiar nu au pic de bun-simţ. Nu e vina mea că Învăţătorul nu le-a luat în seamă, mai devreme, bileţelul. Ar putea aştepta şi ei până când vom anunţa rugăciunea pentru bolnavi. Mai ales că astăzi avem şi ziua de ungere cu untdelemn”. Se opreşte din visare şi prejudecăţi doar pentru că predicatorul Îşi încetează brusc predica.
Ce lecţie fantastică! În câte biserici din această lume oamenii nu se simt deranjaţi şi încurcaţi de intervenţia directă şi supranaturală a lui Dumnezeu în programele lor. În casa aceea, însă, Domnul nu se simte stânjenit, nici deranjat sau ameninţat de intervenţia neanunţată a unor oameni în „program”. Cu probleme urgente, ce-i drept, dar totuşi oameni. Nu ştim despre ce le vorbea Domnul Isus, dar în următoarele momente toţi cei obişnuiţi cu rutina unui program de la 9 la 12 aveau să fie martori la o extraordinară manifestare a puterii Sale. Şi aceasta, fără nici o pregătire prealabilă, fără nimic prestabilit. Pentru că Dumnezeu nu are program de audienţă, este încântat să fie „deranjat” la orice oră, oricare ar fi problema pe care ai să I-o aduci înainte. Tot ce ai nevoie este un dram de credinţă şi îndrăzneală. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2:5).
Cu siguranţă, cei patru prieteni ai slăbănogului nu mai aveau nicio şansă să arate impecabil din punct de vedere al ţinutei. Prăfuiţi şi transpiraţi, nimic nu i-a putut opri, totuşi, să ajungă la Domnul. Cât de mult contează pentru noi astăzi aspectul exterior. De cele mai multe ori, ajungem cu întârziere la închinare, nu pentru că am petrecut prea mult timp în rugăciune dimineaţa, ci pentru că l-am irosit în faţa oglinzii. „Cu ce mă îmbrac azi?” a devenit mai important decât „Sunt oare astăzi într-o relaţie bună cu Dumnezeu?” Întâmplător sau nu, cele mai frumoase momente de înălţare spirituală nu le simţim când suntem foarte preocupaţi de felul în care arătăm. Ci, din contră, atunci când nu ne mai pasă de machiajul sau fardul ce se întind inestetic pe obrazul scăldat în lacrimi şi când nodul de la cravată e departe de a mai sta perfect. Sau când, în ţinuta obişnuită de casă, neras şi nefrezat, te abandonezi total şi necondiţionat în braţul Domnului, experimentând momente de adâncă bucurie în adoare şi închinare. Pentru că în toate aceste cazuri, tot ceea ce contează este frumuseţea desăvârşită a lui Dumnezeu.
Mă îndoiesc că măcar slăbănogul arăta mai primenit, când a fost pus în grabă pe targă de prietenii lui. Atunci când auzi că Isus este prin apropiere, iar problema ta este gravă şi urgentă, nu mai este timp de asorteuri şi gablonţuri. Bartimeu a fost chiar mai original: şi-a aruncat haina de tot şi a alergat să-şi capete vederea (cum o fi reuşit, fără să se împiedice?! – Marcu 10:50). Cum, nicio scuză pentru intervenţia intempestivă în program? Nicio introducere, nicio prezentare? „Învăţătorule, vă rog să ne iertaţi pentru că nu v-am sunat mai înainte. Nu este cel mai elegant mod în care am ajuns la dumneavoastră şi nici nu am folosit cea mai potrivită cale de acces înăuntru. Cât despre ţinută, atât noi cât şi prietenul nostru nenorocit, aici de faţă, am avut puţină treabă mai înainte. Vă rugăm să treceţi cu vederea, nu-i decât praf şi ceva tencuială. Uitaţi, se curăţă uşor”. Nimic din toate acestea. Pentru că Isus le văzuse deja inima, le-a cunoscut problema şi doar asta conta. În ce-l priveşte pe slăbănog, ultimul lucru la care se gândea era să se simtă ruşinat de felul dizgraţios în care arătau cei ce-l aduseseră.
Nu întotdeauna te mândreşti cu cei ce se roagă pentru tine, cei ce te aduc înaintea Domnului, poate de mulţi ani. O mamă sau o bunică cu pielea zbârcită de ani, un prieten nu tocmai arătos, o soră modestă în vorbă şi în port, pe care abia dacă o cunoşti. Ei sunt cei ce nu trec pe la cabina de machiaj înainte de a te purta pe braţ de rugăciune. Nu te ruşina cu ei, ci mulţumeşte-I Domnului pentru astfel de oameni în fiecare zi.
„Ţie îţi poruncesc”, a zis El slăbănogului, - „scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă.” Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul, şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi, şi slăveau pe Dumnezeu, şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!” (Marcu 2:11-12). Cum să-l trimiţi acasă fără să-i luăm măcar un interviu? Şi ce subiect baban de presă promitea să fie! Nici măcar patul nu ar putea să-l lase niţel pe loc pentru ceva probe biologice? Nu, nimic. Omul începe de astăzi o viaţă nouă şi nimic din ce a înseamnat trecut, suferinţă, dispreţ, ignorare, batjocură nu mai au legătură cu el. Ce tristă continuare a vieţii pentru cei ce se lasă atinşi şi vindecaţi de Dumnezeu, dar nu sunt dispuşi să-şi ridice şi patul ce le aminteşte de mizeria din care tocmai au avut ocazia să iasă!
Mi-ar fi plăcut să-i ştiu numele slăbănogului vindecat. Pentru că aşa cum arăta de-acum, ieşind fericit pe uşa pe care nimeni nu se sinchisise să-i facă loc mai devreme, nu se cuvine să-l mai numim „slăbănog”. Ieşea demn, cu un pat pliant la subraţ, acompaniat de privirile pline de admiraţie sau de invidie ale celor ce au stat atât de aproape de Isus pentru 3 ore, şi fără de folos. Pleca fără să mai prindă continuarea predicii, căci mărturia personală a vindecării lui era mai puternică decât orice omiletică sau hermeneutică. Cât despre rugăciunea pentru bolnavi de la final, Dan (am promis că n-o să-i mai spun „slăbănog”) n-a mai prins-o. Dar n-a avut nimic împotrivă."

De Dan Daragiu.


Un comentariu:

Zorin spunea...

Pacatele noastre vor fi iertate, slabiciunile niciodata.