luni, 15 decembrie 2008

NUNTA CU REMORCARI

Mi-au taiat cablul TV. Nu ma uitam, dar stiam ca e acolo pentru o Esca (informare) sau un Diaconescu (in caz de depresie). In fine, nu despre asta vreau sa postez.

Ema, prietena mea cea mai buna s-a maritat vara asta. Nu vreau sa insist pe cat de superba a fost nunta ci pe un eveniment de toata pomina.

Ecuatia sta in felul urmator: 4 domnisoare de onoare, imbracate la fel, rochii stramte si tocuri cui + o Dacia = oprit motor, banda a doua, Viilor.
Rezolvare ecuatie: proptit in tocuri + impins la Dacie = show pe Viilor => gura casca in tramvai, hohote de ras in masinile care facusera coada, afirmatii colorate si poze fratilor, poze facute cu mobilul! Adevarul e ca nici eu nu as fi scapat asa one in a lifetime momment.

Am scapat imbujorate dar cu coafurile, tocurile si crapaturile intacte.

miercuri, 12 noiembrie 2008

joi, 30 octombrie 2008

Londra in imagini

Tower Bridge


Prima corabie folosita in Piratii din Caraibe I





Malul Tamisei inainte de maree


Westminster Abbey


London Theater



Double decker bus

Eco mime

London Eye


Millenium bridge




Big Ben



miercuri, 29 octombrie 2008

Rachel Ray


Una dintre pozele cu baloti facute de Ana... mi-e asa dor de ea! Voiam doar sa mai amintesc aici pe blog o chestie ce m-a impresionat foarte tare in calatoria mea. Alergam la un moment dat printr-un supermarket dupa branza, struguri, cola si altele si am dat de un raft cu noi aparitii literare printre care si o carte de bucate scrisa de Rachel Ray pentru care am facut un "cult" ;)) am apucat doar sa vad culoarea verde de pe coperta cand Margaret si Ana m-au tarat pana la casa pentru ca nu mai era timp de poposit, ne grabeam la casa de pe lac. Mi-a fost asa ciuda ca nu mi-am cumparat-o, stiam ca la noi nu o voi gasi pana cand... in ziua plecarii, stateam la masa cu gandurile mele si mancam pancakes pentru ultima oara cand mi-a fost varata in fata o carte verde!!!! Nu va mai spun ce era, banuiti doar. Nu mi-a venit sa cred ca am primit-o pe Rachel Ray intre doua coperti :) Margaret mi-a spus ca si-a dat seama in magazin cat de mult mi-a placut cartea chiar daca am vazut-o timp de 5 secunde si mi-a facut-o cadou, asa de plecare. Multumesc!

p.s. Am incercat una dintre sutele de retete, yummy!

miercuri, 22 octombrie 2008

BACK HOME FROM USA






Am plecat. Am lasat in urma o ultima sedinta foto cu 15 minute inainte sa mergem la aeroport, asta de dragul Anei pe care am imbolnavit-o cu microbul fotografiilor. Se chinuia mititica cu un aparat nu foarte performant, imprumutat de la o matusa [am luat cina la ea in ultima seara pentru ca isi dorea sa ma cunoasca, ocazie cu care am vazut cat de disperati sunt americanii dupa gimnastele romance. Am primit niste acadele de la unchiul Anei, motiv pentru care am polemizat pe originalitatea bucatelor romanesti si m-am ales cu obligatia de a ii pregati o ciorba data viitoare]. Revenind la subiectul anterior, am vazut incantarea Anei de fiecare data cand baga cate un flash si i-am spus ca imi plac tare mult balotii de paie rotunzi. Cred ca am zeci de poze facute de ea cu balotii respectivi, cu case, pomi si multe alte alea.
Am mai lasat in urma si focul de tabara in jurul caruia ne-am strans impreuna cu o prietena de-a Anei, Sammy. Am facut in premiera C'mores, tipic american, bezele topite in foc cu ciocolata si biscuiti, o minunatie! Am adormit la o comedie proiectata pe peretele camerei de studiu, asta de ciuda ca plec si nu pot sa stau mai mult cu Ana.
Am ramas cu despartirea de la aeroport care m-a marcat... am imbratisat-o pe Ana care, tin sa va reamintesc, este o tipa foarte tare pe situatie si nu se lasa impresionata foarte usor. Isi pastreaza sentimentele pentru ea si se vrea a fi dura. Cand am strans-o in brate a inceput sa planga in hohote... asa tare m-a impresionat incat i-am spus sa se abtina ca ii curge rimelul... Imi vor ramane intotdeauna intiparite in suflet lacrimile ei sincere de sora.. I-am promis ca revin si va fi si mai frumos si am sa ma tin de cuvant pentru ca ea merita tot ce e mai bun pe lumea asta.

p.s. V-am innebunit cu Salabute;))))) multi m-au intrebat ce inseamna. Ei bine, cand Ana si Sam erau mici, singurele cuvintele pe care le mai stiau in romana erau "la culcare", "apa", "caca", "paine". Un vocabular cam sarac, as spune eu dar de baza. Atunci, Rick, a inventat un cuvant care se dorea a fi romanesc si care sa insemne... absolut orice! Buna dimineata, hai la market, esti frumoasa, ma disperi, la revedere, orice. Sa va mai spun ca 50% din discutiile noastre includeau si cate un salabute?:))))

p.p.s. Dupa calatoria in State am fost doua zile in Londra dar asta e o alta poveste...

luni, 13 octombrie 2008

SHOPPING?!

Ana, Sammy si moi - dupa un shopping copios


Olive Garden - best italian food


Eu, Ana, Elizabeth si Ben - surprize party


Ziua de azi nu a fost doar despre alergatul prin malluri dupa toale, accesorii si alte palarii, nu a fost doar despre semnele de intrebare ale lui Sammy cand m-a vazut cu my gay bag (geanta pe care mi-am cumparat-o de la Kings Island spre indignarea Anei pentru ca tortile aveau culorile curcubeului simbol denaturat de americani si identificat cu miscarea gay-ista), nu a fost doar despre oferta de job pe care am primit-o in Hollister desi plecam peste 2 zile, nici despre cele 30 de minute petrecute in fata unei gherete cu ochelari pentru a alege o pereche Anei, determinata sa refuze tot; ziua de azi nu a fost doar despre fataitul prin Charlotte Russe cu o bluza abia probata, cautand-o disperata pe vanzatoare pentru ca mi se inchisese cabina, nici despre taiatul numelor de pe lista cu cadouri; n-a fost doar despre Victoria's Secret si nici despre pranzul la Olive Garden, unde crevetii sunt interzis de deliciosi.

Ziua de azi nu a fost nici despre petrecerea supriza a sorei Anei, Elizabeth, nici despre fetze noi, nici despre indesarea in geanta mea a hainelor pe care sora Anei i le furase din sifonier, nici macar despre cele 9 caprioare pe care le-am vazut, in sfarsit dupa atata cautare, nici despre urcatul tiptil pe scari la o ora tarzie de teama sa nu ne auda parintii.
Ziua de azi mi-a invatat ochii sa zambeasca. Azi a fost doar despre sora mea si pofta ei de viata. Atat.

video

vineri, 12 septembrie 2008

LAKE HOUSE, OHIO


Welcome to the lake


Asa-i ca arat ingrozita?


Tubing fortat


Fetele cu bunica Anei





Nu stiu sa inot. Pe deasupra, imi este si teama de apa. Cu toate astea, duminica, dupa ce am fost cu familia Anei la o slujba catolica care se apropie amenintator de bine de una baptista, am facut un raliu pana la casa de vacanta a bunicilor Anei. Rick provine dintr-o familie cu 9 copii; aproape toti au venit la casa de pe lac, cu tot alaiul de neveste si copii cu un singur scop: sa ma cunoasca. Nu voiam sa ma dau jos din masina, eram atat de ingrozita la gandul ca se vor holba toti la mine, imi vor pune aceleasi intrebari, iar de emotii sigur voi uita toate cuvintele in engleza.

Normal ca nu am tinut minte nici-un nume, ma mir ca il mai stiam si pe al meu, era o harmalaie in bucatarie unde cateva mame isi alergau copiii cu lingura dupa ei, in living unde copiii mai mari se uitau la Home alone II, afara unde erau adultii si discutau despre pretul benzinei si viitorul Americii. Cu toate astea, nimic nu m-ar fi facut sa plec, eram in elementul meu! Da, m-au impresurat cu tot felul de intrebari identice de la om la om dar imi facea o placere deosebita sa le vad curiozitatea in ochi si banuiesc ca erau si ei emotionati sa ma cunoasca.

Mi se spusese inainte sa plec ca se va face tubing pe lac. Habar n-aveam ce e treaba asta. Stiu doar ca a durat 10 minute pana m-au convins sa ma las in costumul de baie si alte 10 sa ma urc in barca, cu o vesta de salvare de copii care imi ajungea pana la buric, terifiata de ceea ce va urma. O salupa rotunda ca o gogoasa scobita era trasa de barca cu motor. Fie trebuia sa stii sa inoti, fie sa ai o putere deosebita sa te poti tine de franghie in cazul in care erai rasturnat de valuri in urma vitezei. Am vazut cum Lizy sora Anei si un prieten de-al ei s-au dat pe rand si au cazut, dar faceau haz de necaz. La fiecare cazatura era extaz pe barca. Numai eu ma vedeam cu cateva minute inainte si imi plangeam de mila. Evident, cand a venit randul meu si al Anei, am vrut sa dau inapoi dar obligat-fortat, trebuia sa le fac pe plac. Pentru ca gogoasa era doar pentru o persoana, stateam ca matele-incurcate cu Ana pe ea. Intr-un final, dupa ce le-am repetat exasperata sa nu depaseasca viteza melcului, am pornit in ceea ce urma sa fie, cel putin pentru mine, o experienta unica. Va spun de pe acum ca salupa nu s-a rasturnat cu noi pentru ca Ana facea echilibristica cu mine si imi dadea indicatii mai ceva ca intr-o misiune de razboi, cand la stanga, cand la dreapta, in functie de valuri. Numai ca Ana este dependenta de adrenalina si printr-un cod gen morse primea viteza. Din ce in ce mai mare. Normal ca n-am rezistat si am alunecat. Va spun, au fost cele mai dureroase 10 secunde din viata mea. Nu simteam pamantul sub picioare, Ana nu putea sa ma traga pe salupa pentru ca nu avea cum sa se tina iar eu mi-am infipt ghiarele in franghie si cred ca de frica m-am repozitionat intr-un timp record. Goneam pe tot lacul, abia aveam timp sa admir casele de pe mal pentru ca fiecare ezitare avea sa ma readuca in apa. Si mie imi e frica, nah... Dar, cum orice om are o limita, am vrut inapoi pe barca. Imi ajunsese. Am uitat sa va spun ca toata aventura am tipat ca din gura de sarpe? De ce oare m-au intrebat cei din barca daca am incercat vreodata sa cant la opera?:))))) Mi-au multumit pentru spectacolul oferit si eu le-am multumit ca nu ma dau in judecata pentru decibelii depasiti:)

M-am rasplatit pentru curaj cu o scurta sedinta foto la malul lacului. Intrerupta de o matusa a Anei care imi adusese un cadou. Am fost coplesita, nu ma asteptam, nici macar nu ma cunostea... Am continuat sedinta foto intrerupta apoi de un catel aproape orb care facea cascadorii alunecand tot timpul in apa, spre ingrozirea stapanei. Cand am plecat, dupa o zi plina de nou, de depasirea limitelor, de infrageri la biliard de propria sora, de zambete si de imbratisari, am pornit iar in cautare de caprioare. Rick se incapatana sa imi si arate ce aratau semnele de circulatie din loc in loc. In zadar... caprioarele nu erau inca gata de o intalnire cu mine.

joi, 4 septembrie 2008

INDY CAR RACE, KENTUCKY

Rick, prins in fapt


Si-am pornit la vanatoare...




Rick, tatal Anei, este un om al pasiunii. Dintr-o generatie de nemti veniti pe pamantul "fagaduintei" cum le place americanilor sa spuna, pastreaza alura aceea sobra, mersul batos si privirea fixa dar calda. E zgarcit cu cuvintele dar domol ca ardelenii. Ma amuza teribil cand ma privea asa insistent, cu ochii mari, sprancenele ridicate si imi spunea: Wow, stii cuvantul asta? Dar de unde il stii? Cum se spune in romaneste la....? Era mult prea comic sa nu izbucnesc intr-un ras sugrumat de teama sa nu ii frang entuziasmul.

In dimineata aceea, Ana a vrut sa ma invete sa impusc. Mi-as fi dorit ceva mai mult decat cutii de suc sau de TicTac dar hei, e un inceput! :) O chestie asa lunga, bibi gun ii spun ei, veche (o gasisera in hambar cand se mutasera) ce trebuia incarcata manual cu bilute. Sincer, inainte de training-ul asta mi-ar fi fost de mare folos cateva exercitii in anexa unde Ben tragea de fiare pe ritm de house. De fel sunt cam neindemanatica dar am reusit sa nimeresc o cutie de Pepsi din prima si de la atata fericire, cu greu am mai reusit sa tin ochii pe tinta, ingropand rand pe rand bilele aramii pe traiectorii necunoscute. Ana m-a impresionat insa, lovind cutiile fara emotii. De nervi i-am spus ca vreau sa impusc ceva care misca. Atunci Ana m-a dus in hambar, la vanatoare de lilieci. Sa va mai spun ca am fugit mancand pamantul cand am auzit fosnete si m-am privit ochi in ochi cu un slinos negru? Dar asta e o alta poveste pe care o pastrez pentru mine, cu rusine.

Dupa cum spuneam, Rick e pasionat. Lucreaza ca doctor de masini. Si cand nu face asta la serviciu, il gasesti acasa. Tot in garaj. Lucrand cu aceeasi pasiune. Cumpara masini vechi si le reconditioneaza. Eram in tema pentru ca acasa imi place sa butonez telecomanda si mai imi scapa pe Discovery unde sunt tot felul de emisiuni de genul asta, pentru baieti. Si ca sa am o zi boys style, Rick ne-a dus, unde credeti? Sa vedem masini. Curse de masini. Masini de curse. Alegeti voi.

O totala nebunie, va rog sa ma credeti. Am parcat undeva in curtea unei biserici baptiste de unde am facut rost de bilete pe gratis si pana la stadion am mers cu yellow school bus. Dintotdeauna mi-am dorit sa merg cu asa ceva si sa stau in spate. Cand ii povesteam asta Anei (de fapt tipam ca sa ma auda pentru ca era forfota mare) a inceput sa rada de mine. Pe buna dreptate. Autobuzul era mult prea vechi, simteai toate pietrele de pe drum si interiorul era deprimant. Dar eu imi marcam un vis de pe lista mea imaginara.

Peste 70 mii de oameni. Respiram cu portia, serios. Primele 10 curse au fost spectaculoase, urmatoarele 257 m-am plictisit de moarte. Rick ne-a dat doape pentru urechi. O pereche pentru amandoua. Asa ca am impartit frateste si ne-am rugat sa nu surzim. Ultimele 20 de curse m-au trezit la realitate si mi-au starnit interesul cand au inceput sa se ciocneasca unii de altii. Speram sa vad mai mult foc dar n-a fost sa fie (decat pe cer, un foc de artificii frumusel dar scurt) si am plecat acasa, in noapte, nu inainte de a porni la vanatoare de caprioare, doar trebuia sa aplic cumva ce am invatat, nu?

video

sâmbătă, 30 august 2008

KINGS ISLAND, OHIO

Son of the beast


Drop zone


Nici-o sansa la jocul asta


Caricatura :)





Fara drept de recurs, a fost cea mai "tare" zi din viata mea. Nu mi-a placut niciodata sa risc, mai ales cu viata mea dar nu am stiut deloc pana unde pot merge, daca am limite si mi-am zis this is it! merg pana la capat. Despre ce vorbesc? Kings Island. Parc de distractii. Roller Coasters. Sincer, habar n-aveam cum e sa "te dai" cu masinariile alea facatoare de tipete, vazusem prin filme, in special Final Destination 3, care, fie vorba intre noi, ma speriase de moarte!

Am ajuns dimineata la 11 si primul lucru pe care l-am facut, dupa cateva poze, a fost sa urcam in copia Turnului Eiffel, de unde se vedea tot parcul, namile metalice in salbaticia verde, o superbitate! Am dat startul cu The Racer un coaster din lemn, unde albastru se intrece cu rosu, te hurducaie ceva, dar e super fun iar pentru un novice in ale distractiei de genul asta e tocmai bun pentru initiere.

A urmat Adventure Express, un trenulet care se dorea al groazei dar ma bufnea rasul cand vedeam statuiete din lemn sau de piatra care treabuiau sa scoata peri albi numai ca nu isi intrau atat de bine in rol. Cu toate astea, avea o viteza incredibila si niste curbe total periculoase!
Am stat de 6 ori la cozi imposibile pentru portii de cate 1 minut, 1 minut jumate de adrenalina, spaima, n-am crezut niciodata ca pot urla si rade in acelasi timp, e ceva total!

Delirium era o bestie pe 4 picioare cu un brat inarmat cu 40 de naivi si din imaginile de pe youtube se poate vedea cat de grava e situatia. Am iesit de acolo total pe 7 carari, genunchii imi tremurau atat de tare iar gatul ma durea ingrozitor de la cat am tipat! Ana era toata numai un zambet, se distra la maxim in timp ce ma tara dupa ea la urmatorul obiectiv: Drop Zone. Pot spune cu mana pe inima ca mi-am dat drumul dintr-un turn cu 26 de etaje, avand o viteza de 96 km/ora, ajungand nevatamata in 3 secunde. Am crezut ca mor. Serios. N-am putut deschide ochii, eram intr-o batalie cu gravitatia. Pana sus ai o priveliste de vis in timp ce se roteste magaoaia dar ajunsi aproape de cer, te tin intr-un suspans enervant pentru ca vrei sa se termine odata si incepi si te certi cu tine si sa iti promiti ca nu vei mai face niciodata prostia sa te arunci in necunoscut dar pana sa realizezi prea multe esti jos. Alb ca varul, fara aer si beat de atata adrenalina.

Ne-am relaxat apoi in Viking Ship, o barca amuzanta unde faceam haz unii de altii, inainte de marele Son of the Beast. Dupa o coada de o ora jumatate in soare, se facuse deja 18. Am pornit la drum. Nu ma gandeam ca imi pot simti stomacul atat de "in gat", asta din cauza faptului ca bestia este cel mai mare roller coaster din lemn din lume, avand o inaltime de 100 m, prinde o viteza de peste 140 km/ora si este ingrozitor, n-am putut deschide ochii, am tipat, m-am strambat, la un moment dat asa de mult imi doream sa ies de acolo, mi-am atins limita! Dupa aproape 2 minute, am iesit de acolo total turmentata. La iesire, era un ecran mare si altele mai micute unde ne asteptau cuminti, pozele fiecaruia din timpul calatoriei zdruncinate. Pe ecranul cel mare era cea mai haioasa poza. Cand m-am vazut acolo, am murit. Iar Ana m-a mai omorat o data cand a spus la toata lumea: hei, ea e sora mea, aici, langa mine! Simteam ca intru in pamant de rusine. Capul meu mare, in profil, cu ghearele desfacute, gatul inclestat, gura mare, ochii inchisi si incruntati, un cocktail perfect de distractie. Pentru altii. Am fugit de acolo, tarand-o pe Ana dupa mine, incercand sa ma amestec in multime si sa ma prefac normala.

Am mancat si mi-am zis ca de atunci incolo nu mai pun piciorul in nici-un coaster. Cel putin nu in ziua aia. Am acoperit doar un sfert din parcul de distractii, era mult prea mare si statul la cozi nu ne ajuta cu nimic. Ne-am jucat aruncatul in sticle, o chestie cu mingea, unde Ana a castigat doua maimute scumpici foc, am tras cu pusca, bagam fise in tot felul de masinarii, a fost super distractiv! Nici n-am stiut cand s-a facut seara, iar dupa o ora de stat la coada doar pentru a mi se face caricatura, am mancat o inghetata si ne-am tarat pana acasa obligate...



marți, 26 august 2008

CINCINNATI ZOO

Fram ursul polar

Happy Feet

Cinema 4D

Gorila fioroasa


M-am trezit cu o pofta de nou. De asta am ajuns si la Zoo in Cincinnati. Primele amintiri legate de animale au fost in plimbarile mele prin Craiova, in adolescenta unde credeam ca acolo e cel mai mare parc cu animale de pe pamant. Avea doua, trei gaini, un urs aruncat intr-un canal de 3 metri hranit de simpatizanti si vreo trei curci. Am mai crescut si am ajuns la zoo in Brasov unde batea vantul. Apoi, desi locuiesc in Bucuresti, nu am avut ocazia sa trec pe la zoo nostru pana mai ieri cand am mers cu Kleo, amica mea. Foarte aerisit, curatel, cu o tenta occidentala, ajunsese in topul meu. Asta pana am dat de Cincinnati. O adevarata opera de arta, va rog sa ma credeti! Pentru fiecare specie s-a creat un habitat incredibil, natural! Erau zone speciale pentru pasari colorate unde puteai hrani zburatoarele cu batoane de susan sau nush ce sirop dulce; alte incaperi cu monitoare si difuzoare unde se relatau povesti gen Discovery referitoare la vietatile adapostite in camere decorate special pentru fiecare specie. Suna ca vorbele unui copil mic dar am ramas complet impresionata de creatia, grija si organizarea de acolo. Este unul dintre cele mai mari parcuri pentru animale din lume. Sincer, nu stiu daca am vizitat tot in 5 ore.

Am vazut ursi polari care faceau tumbe prin apa, l-am vazut chiar si pe Happy Feet (exista, sa stiti), maimute de tot felul, gorile care ma speriau cu gesturile lor atat de umane gen ridicat si mers in doua labe, scobit in dinti, stat in fund cu mainile a nepasare; girafele erau atat de lungi si trecea un pod peste ele iar la anumite ore din zi puteai sa le hranesti iar la cat sunt eu de norocoasa am pierdut ora respectiva, dar am apucat macar sa le vad atat de gratioase si bulinoase... Ce sa mai spun de fel de fel de reptile, panda rosu cocotat pe cea mai inalta si intunecata craca de voiam sa arunc aparatul meu de fotografiat pentru ca nu avea suficient blitz, feline care mai de care mai fioroase, foci, testoase ninja imense, zebre si multe alte animale ale caror nume erau atat de fistichii incat le-am uitat imediat.

O alta distractie a fost cinema 4D pentru copii. Eu n-am fost nici la 3D, fie vorba intre noi, deci nu stiam la ce sa ma astept. Rula un documentar timp de 5 minute despre viata acvatica. Ne-am asezat pe scaune, ne-am pus ochelarii rosii si a inceput. Vine balena, se cutremura podeaua si ne tasneste un jet de apa in fata, deh, doar asa sunt echipate balenele. Am crezut ca mor de nervi, la fiecare balena pe ecran, un dus cu apa rece, era fun dar cand stai sa iti intinzi parul cu placa nu prea iti arde sa razi cand suvitele se rup una cate una si se transforma in carlionti rebeli. Documentarul a ajuns la meduze electrice sau ceva de genul asta, tremurau scaunele cu noi. Pe ecran, bule de aer, in sala, bule de sapun. Faza cea mai ingrozitoare a fost cand si-a facut aparitia sarpele de apa. Am sarit la propriu de pe scaun intr-un vacarm general de tipete mai tinere mai mult sau mai putin, amestecate, cand toti am simtit o impunsatura in spate atunci cand sarpele si-a aratat coltii enervat. Am iesit de acolo cu un ranjet incremenit pe fata. A fost atat de distractiv si de terifiant in acelasi timp! Va spune ceva faptul ca nu mai merg in viata mea?:D

O faza super haioasa a fost cand un grup de negri voiau sa se pozeze cu maimuta si nu aveau loc de noi. Atunci mama Anei, Margaret, le-a povestit cu sufletul la gura ca noi nu ne-am mai vazut de 17 ani, ca una sta in Romania si ca ce bucurie pe capul nostru sa ne distram impreuna; si asta nu a fost prima oara cand Margaret facea pe Andreea Marin in fata marelui public. Era o dulceata cand ii vedeai sclipirea din ochi atunci cand vorbea de minunile din fata ei.

Am ajuns acasa in fuga, era Cheap Wine Night unde o data pe luna, intr-o zi de joi, surorile si mama lui Margaret se intalneau la o sueta acompaniata de un pahar de vin ieftin. Am fost supusa unui adevarat interogatoriu, realizand pe urma, in ultimele zile petrecute in State ca toti ma intrebau exact aceleasi lucruri: Vai, dar de unde stii engleza? Am auzit ca drumul a fost ingrozitor. Ne povestesti? Care este diferenta dintre noi si voi? Iti place aici? Ce ai facut in America pana acum? Am auzit ca pleci in Londra dupa si va intoarceti cu masina. Treceti si prin Franta? Mai aveti Dacia? Si cate si mai cate. Ce imi placea era faptul ca intrebau pasandu-le de raspunsuri, ma priveau in ochi cu gura larg deschisa gata sa primeasca hrana informationala. Mai pe seara, i-am delectat pe toti cu frica mea de Will, cand incercam sa nu ajung sub cal si sa imi tatuez copite pe fata. M-a salvat Ana in schimb, oferindu-ne un adevarat show, trecand cu Will peste un obstacol construit chiar de ea. Sora mea nu inceteaza sa ma minuneze.

luni, 25 august 2008

Salabutѐ - amintiri din calatorii - Newport




Au trecut doua saptamani pline de peripetii, amintiri, superbitati, incat nu am avut timp nici sa deschid un calculator dar sunt acasa din nou, inapoi la plictiseala cu gandul in trecutul apropiat mult mai intens.
Dupa un somn aburit de zgomote pierdute in noapte, latraturi, susoteli, m-am trezit in Guilford, Indiana, ca dintr-un cosmar cu avioane si aeroporturi reci. Sam alerga la mine in camera, strigand prea tare pentru creierul meu inflamat: Elena, ti-a venit bagajul! Era exact ce asteptam! Am coborat asa vesela, mi-am tarat imensitatea portocalie pana in camera, am coborat in living unde am facut pe Clayderman la pianul ragusit, ingrozind pe toata lumea care avea nesansa sa se afle in dimineata respectiva in casa, am mancat pancakes cu sirop de nuci si omleta si am pornit in prima mea zi de leneveala in oras. Guilford este un orasel superb, in jur de 40 de case, inconjurat de paduri, caprioare (dupa care am alergat in cele 9 zile petrecute acolo), cai, oameni zambareti. Un nou vis de-al meu e sa am intr-o zi o casuta acolo... dar revenind cu rotile pe sosea, am ajuns in Newport, Kentucky unde ne-am plimbat prin magazine si am mancat fast food (ce altceva?). Am reusit sa ma apropii de Ana, sa o cunosc si sa imi placa ceea ce descopeream. Sensibila, cu un mare simt al umorului, inteligenta, puternica. O adevarata mandrete de fata:) Seara, mi-a dat o lectie despre cum se inhama un cal, ce ii place, pe unde se gadila, Ana e un tratat intreg de tehnici de echitatie! M-am trezit zambit si holbandu-ma la ea; nu intelegeam nimic din ce zicea dar imi era asa draga sa o vad cum vorbeste cu pasiune despre dragostea vietii ei, ii curgea sudoarea pe frunte dar continua sa puna hamuri, haturi si eu mai stiu ce alte pielarii. Am pornit la plimbare intr-o mini trasura, duse de Timmy, un cal de talie mica, admirand cartierul. Dupa un timp, abia am reusit sa ma urc pe Will, ditamai armasarul si am facut cateva ture prin curte, aveam inima in stomac de frica pentru ca el, cal de curse, nu era obisnuit sa mearga ca bosorogii, a.k.a. eu, drept urmare m-a cam zgaltanat dar mi-a trecut cand m-am vazut cu picioarele pe pamant. Apoi am adormit.



sâmbătă, 9 august 2008

Probleme pe cer - 5 august 2008




Sunt in aeroport si nu, nu e luni noaptea, nu, inca nu am vazut-o pe Ana. Nu am dormit de 29,5 ore and stil counting. Nervii mei sunt la locul lor, deja nu ma mai atinge nimic. Pana in Londra am zburat cu British Airwaves si vi-I recomand cu placere, au fost extrem de servili si cu un zambet specific occidental. Recunosc, am avut ceva emotii cand am decolat, fiind la prima abatere, dar am savurat fiecare moment, fiecare semipreparat, fiecare priveliste de vis prin ochiul de sticla umbrit de aripa avionului. Am incercat sa apreciez cam cate de eu as incapea de-a lungul aripii si am ajuns la 6, cool nu?

Cand am coborat la Londra, pentru escala, ploua, dar ce ne mira, am reusit sa vad si eu celebrul dar nefericitul smog de care ma minunam, pe vremuri, cand tot ce zbura credeam ca se mananca. Si a zburat, dupa renumita zapaceala din cel mai mare aeroport din Europa. Ai avut dreptate iubitule, cand laudai Londra de imi iesise pe nas. Dar duty free mi s-a parut scump, sau poate sunt eu prea economa:P Acum abia astept sa o vad, daca voi mai apuca dupa cum decurge povestea. Am avut pe de o parte sansa sa stau undeva pe primul rand unde aveam loc suficient pentru a-mi intinde picioarele, o adevarata binecuvantare pentru economic class, 8 ore jumate sa ma sucesc dupa bunul plac si limitele de rigoare. Neplacerea a fost ca in fata mea era business class iar American Airlines cunoaste foarte bine diferenta dintre taranul de la Bucuresti care abia are cu ce si pustanii de bani gata pe care i-am vazut pe toti atat de cocolositi ca mi-era lehamite. Si credeti-ma cand va spun toate astea, pentru ca eu sunt cat se poate de toleranta.
Ma tot bodoganea o romanca, nu stiu cum aterizasem langa ea, cand am dat peste niste turbulente, relativ usor de suportat. Au continuat insa tunete, fulgere, e o experienta unica sa treci prin asa lumini, mai ceva ca show-ul Raduleascai de la inceputul lunii iulie a.c. Aveam escala la Chicago pentru Cincinnatti si 2,5 ore aveam timp pentru toate procedurile specifice teroristilor (descaltat, dezbracat, verificat bagaj, amprentare, pozat, interogat) numai ca, natura s-a desfasurat in toata splendoarea aducand o tornada asupra Chicago-ului. Ne-am rotit cat am putut in aer deasupra unui lac, dar daca mai stateam mult, cadeam un pic mai rau ca nuferii asa ca captain AA a decis sa faca un drum pana in Milwaukee, scuzandu-se tot parcursul zborului pentru ca n-are incotro. Am luat atunci hotararea sa nu ma panichez si sa cred ca 1,5 ore mi-ar fi deajuns scazand alimentarea si trecerea furtunii. Am mai redus o jumatate de ora cand captain Planet a recunoscut ca trebuie sa astepte pompierii, pentru ca nu s-a mai pomenit sa se alimenteze cu calatori la bord. Am sperat apoi ca zborul spre Cincinnatti se va amana cu alta jumatate de ora dupa ce mesterii aveau sa apara sa doftoriceasca avionul in caz de ceva. Asadar, zbor de 8,5 ore a durat 12. Am ajuns intr-un final in Chicago unde, dupa ce m-a terorizat un rasist cu uniforma, m-am dus sa imi recuperez bagajul doar pentru a-l depune pentru destinatia-mi finala. O negruta striga in gura mare ca baietii de la bagaje nu le pot descarca de frica fulgerelor, asa ca, dupa ce ca orasul meu nu se afla pe lista cu cele 6 norocoase care inca mai isi pastrau ora de zbor sau chiar si-o amansera pentru calatori, nu aveam nici bagaj. Era atat de frig, si eu cum m-am dus ca o floricica, sa nu va speriati daca mor de tanara. Singurii revoltati erau romanii. Doi la numar: eu si guraliva. Au venit, intr-un final si bagajele, asta in timp ce eu eram la baie. Acolo, pantofi de barbat in cabina alaturata. Voce de barbat. Mi-am zis ca de la oboseala, n-am nimerit bine si o sa iasa cu paruiala. De fapt, era o familie de indieni, cred, extrem de traditionalisti unde este obligatoriu ca femeia sa fie insotita de barbat. Oriunde. Nici-o exceptie. L-am iertat.

Cu bagajul in mana, care, apropo, m-a nenorocit pe viata, cautam promisiunile si anume, ofiteri de la AA care sa ne reimbarce intr-o cursa cat mai repede sau, sa ne ofere cazare pe perioada noptii, era 12,5 noaptea. Am mers cu autobuze, chiar metrouri de la un terminal la altul, unde, era sa ma striveasca usa daca nu aparea Superman, intr-un final, ajunsa la terminalul 3 am vrut alinare. Am gasit doar un hol imens, gol, la capatul caruia un tinerel bronzat bine a inceput sa ranjeasca atunci cand i-am cerut informatii. Domnisoara, toti AA sunt acasa, dorm. Si eu, ce fac? Vedeti hotelul ala de peste drum? :D Daca as fi avut putere, i-as fi dat cu cele 18 kg peste gura dar m-am abtinut si doar l-am intrebat daca imi plateste el. Eram atat de obosita si singura, m-am mai plimbat dupa cativa din avion, care se ducea sa bea o cafea, ajunsesera la destinatie. Eu, inca mai cautam pe cineva care sa ma indrume, mai ales ca imi era atat de incomod bagajul cat mine de mare. Am hotarat sa ma duc la baie, voiam neaparat sa ma schimb pentru ca aveam sa petrec noaptea pe holurile reci si pustii ale aeroportului. In timp ce abia respiram in cabina ingusta, am auzit un baiat si o fata dupa el, intrand intr-o cabina. Am crezut ca e o noua moda, dar nu ati vrea sa stiti ce faceau. Spiritul american. Am tras apa de o mie de ori doar ca sa auda ca mai e cineva acolo, tropaiam, dar nimic, isi traiau iubirea. Pe mut, ce-I drept, dar se subintelegeau multe. Voiam sa ies, dar abia reusisem sa imi iau ceva pe mine si pana sa termin au iesit ei. Deja imi ajunsese America. Am iesit din cabina, dupa ce mi-am exprimat frustrarea ca orice fata apoi m-am rugat pentru o minune, in timp ce imi stergeam lacrimile. Ma arajam putin in oglinda, aratam ca un zombie plans, nedormit si rece, cand a intrat o tipa in baie, vorbea la telefon, apoi incepu sa planga. In seara aceea peste 50 de zboruri fusesera intarziate, pierdute sau amanate din cauza tornadei. Mi-a fost asa mila de ea, am intrebat-o daca o pot ajuta. Mi-a spus ca zborul ei spre Oslo fusese amanat si trebuia sa ajunga acolo pana a doua zi la 14, la o conferinta unde trebuia sa tina un speech, era paleontolog. Vorbea la telefon cu AA pentru a gasi un alt zbor potrivit, dar toate erau ocupate sau nu ajungeau cand trebuia. Am petrecut ceva timp impreuna, nu mai eram singura.

Cautam doua scaune sa ne odihnim cat de cat dar erau toate ocupate de frustrati ca noi, ne-am indreptat apoi catre cateva mochete pe care le ochisem inainte sa intru in baie, pareau interesant de comode, dar pana am ajuns noi la ele se ocupasera. Nu ne-a mai ramas decat podeaua rece si am zis pas. Ne-am plimbat prin terminal, cand jos, cand sus, am cautat bagajul Emilyei, am mai intrebat in stanga si in dreapta ce se va intampla cu mine, nu am gasit raspunsuri pentru nici-o intrebare asa ca ne-am oprit la Starbucks, am luat cafea si o felie de chec, ne-am asezat pe un prag si am jucat carti. Am zambit impreuna, uitand pentru cateva momente situatia in care ne aflam si oboseala care ne teroriza. Pe la 4 dimineata m-am asezat la o coada imensa cu o alta tipa din Bulgaria cu care ma imprietenisem si vorbeam prin semne mai mult pentru ca stia doar doua cuvinte in engleza. Mi-am lasat bagajul si am primit loc pentru zborul de la 6:35 a.m. Am vrut sa o anunt pe Ana de ora la care aveam sa ajung, telefoanele publice nu mergeau si din fericire, un ofiter mi-a oferit telefonul lui sa trimit un mesaj. Nu intelegeam de ce intra tot timpul casuta vocala si nu puteam sa am o conversatie directa cu sora mea. Am aflat mai tarziu ca Margaret, mama Anei sarise in piscina cu telefonul in buzunar... M-am dus la terminal si am asteptat, deschizand laptopul si incepand sa scriu povestea de mai sus. La un moment dat m-am oprit, m-am uitat la oamenii din jur, erau toti obositi dar entuziasmati ca vor ajunge in sfarsit acasa. La fel ma simteam si eu, am inceput sa ii multumesc Domnului, cand un anunt a fost deliberat: zborul spre Cincinnati a fost amanat. Am simtit ca cerul cade pe mine, ca sunt uitata acolo, prinsa intr-un aeroport, eram atat de nervoasa, m-am dus la desk si mi-au spus ca nu sunt conditii meteo favorabile pentru zboruri inspre Est si mi-au dat alt bilet pentru ora 12:25 dupa masa. M-au pus totusi in stand by pentru 7:05 a.m. in cazul in care se elibera vreun loc. Doamne, ma voi ruga mai puternic! Bineinteles ca zborul a fost amanat dupa 10 minute. Atunci, eram vizibil atat de obosita, m-am hotarat sa ma plimb prin aeroport, am intrat in toate magazinele, mi-am cumparat cateva reviste, am fost la Mec de unde am plecat total dezamagita de sandwich-urile care nu semanau deloc cu ce avem noi si nici nu erau mai bune, dar trebuia sa mananc ceva. Voiam sa cumpar un telefon ca sa o pot anunta pe sora mea de schimbarile petrecute. In drum spre necunoscut, ma tot holbam pe sus, am dat peste un panou cu zborurile in desfasurare, aratau ca cel spre Cincinnati la ora 9 a.m. fusese amanat si nu mi-a mai pasat, aveam sa raman in aeroport toata viata, ca Tom Hanks in Terminalul. Tot pe sus am vazut si un anunt care spunea ca e net prin tot aeroportul. Mi-am deschis laptopul, am pornit wireless-ul, s-a deschis o pagina in care spunea ca trebuie sa platesc 7$ pentru asta, as fi dat oricat, dar nu aveam card. Am hoinarit prin zona, am dat de un perete cu separeuri, unde oamenii stateau la laptopuri. Am intrat in vorba cu o tipa foarte draguta, mi-a spus ca descoperise de dimineata ca nu merge netul, i-am povestit pe scurt povestea mea si de ce vreau sa ajung mai repede in Cincinatti, mi-a spus ca daca ar fi avut o masina m-ar fi dus ea, era impresionata de situatie, de ochii mei care erau pe punctul de a izbucni intr-o alta tornada. M-a lasat sa ii folosesc telefonul. Am lasat un mesaj in care ii anuntam ca speram sa ajung cu zborul de 12:25. Am pornit in calatoria mea, spre un alt terminal unde era zborul de pe bilet. Eram la limita corpului uman, nu dormisem deja de 35 de ore, credeam ca nu mai rezist dar nu aveam unde sa dorm. M-am apucat sa citesc, sa mananc, sa ma uit la oameni, sa motai drept in scaun. Faceam ture la desk unde intrebam daca zborul urmator va fi amanat, cred ca am exasperat-o pe biata femeie. La un moment dat, m-am dus la desk, era unul dintre piloti si l-am intrebat de zbor, avea deja o intarziere de jumatate de ora. Pe ecran scria 12:25 p.m. Mi-a spus sa mai astept un pic si voi ajunge acasa. Atunci s-a rupt firul. Am devenit isterica, i-am spus ca nu pot astepta atat, am inceput sa tip la el, aveam impresia ca zborul era la 12 noaptea, dar el tot incerca sa imi spuna sa mai astept o jumatate de ora si nu imi intelegea durerea. Cand mi-am dat seama de prostia mea, mi-am cerut scuze si m-am dus rusinata la locul meu, voiam sa intru sub scaun dar nu aveam loc. De atata oboseala nu mai procesam cum trebuia si percepeam distorsionat realitatea. M-am imprietenit apoi cu o tipa din Vietnam, nu stia engleza, vorbeam fiecare ce voia dar macar purtam o conversatie care ma indeparta de la somn.

Am plecat intr-un final la 1:30 dupa masa, intr-un avion mic, claustrofobic, perfect pentru mine la momentul acela, as fi acceptat si o racheta cu care sa ajung, nu ma interesa. Dupa aproape o ora, eram in Cincinatti, cautandu-mi bagajul. Nimic mare si portocaliu. In timp ce ma intrebam daca poate merge ceva mai rau, am vazut undeva in fata pe Ana si mama ei. Am crezut ca mor de fericire, am alergat la ea, ne-am imbratisat, mi-a oferit un buchet de flori superbe, a fost ca in cer. Ma tot holbam la ea, poate ca sa recuperez cei 17 ani pierduti, era atat de frumoasa si cuminte, cu un zambet american la fel ca si mama ei. Am ajuns acasa fara bagaj, urma sa imi vina a doua zi acasa, asa speram. Zona in care locuiesc este superba, paduri, pasuni, totul este atat de curat si iarba o ador, e proaspat taiata peste tot si miroase atat de frumos... A trebuit sa salut pe toata lumea, Rick, tata mecanic, pasionat pana peste limite de masini, un om extraordinar de calm, cu origini germane care se minuneaza tot timpul cand ma aude vorbind si spunand un cuvant mai greu in engleza; Ben, tanarul familiei, un tip care face jogging, exercitii in garaj, ii plac pozele la bustul gol ca sa se vada ca are cu ce, dar, peste toate astea e un baiat care ofera intotdeauna o mana de ajutor, e respectuos si mereu cu zambetul pe buze. Apoi e Sam, mezinul familiei, un actor in devenire, trece de la o stare la alta cum ai pocni din degete, e atat de enervant pe cat poate fi de dulce cand vrea. Tocmai i-am pus cu Ana un om-schelet sub perna pe care l-am castigat la un joc, dar despre asta intr-un alt episod.

Am mancat impreuna, apoi m-au pus sa le povestesc pateniile mele, normal, in engleza. Pe la sfarsitul istorisirii, eram mult prea obosita, ajunsesem la 48 de ore de nesomn. Toti ma ascultau cu sufletul la gura. La un moment dat, dupa ce am spus o fraza, s-au uitat la mine asa de ciudat incat ma intrebam daca am zis ceva gresit sau care are conotatii dubioase in engleza. Ne uitam unii la altii si asteptam explicatii. Le spuneam despre facatoarele de vant (nu mai stiu cum le cheama) de pe pereti si despre zgomotul lor care ma aduc in stare sa cred ca sunt intr-un avion. Problema era ca toata fraza asta o spusesem in romana. Abia atunci mi-am dat seama, m-am scuzat, le-am spus ca de oboseala am dat-o pe romana, am ras cu totii, veselie mare si m-au trimis la culcare, probabil nu mai voiau sa auda nimic in dulcele grai romanesc.

Visasem la clipa in care aveam sa ma intind in pat, sa inchid ochii si sa nu visez nimic.