sâmbătă, 9 august 2008

Probleme pe cer - 5 august 2008




Sunt in aeroport si nu, nu e luni noaptea, nu, inca nu am vazut-o pe Ana. Nu am dormit de 29,5 ore and stil counting. Nervii mei sunt la locul lor, deja nu ma mai atinge nimic. Pana in Londra am zburat cu British Airwaves si vi-I recomand cu placere, au fost extrem de servili si cu un zambet specific occidental. Recunosc, am avut ceva emotii cand am decolat, fiind la prima abatere, dar am savurat fiecare moment, fiecare semipreparat, fiecare priveliste de vis prin ochiul de sticla umbrit de aripa avionului. Am incercat sa apreciez cam cate de eu as incapea de-a lungul aripii si am ajuns la 6, cool nu?

Cand am coborat la Londra, pentru escala, ploua, dar ce ne mira, am reusit sa vad si eu celebrul dar nefericitul smog de care ma minunam, pe vremuri, cand tot ce zbura credeam ca se mananca. Si a zburat, dupa renumita zapaceala din cel mai mare aeroport din Europa. Ai avut dreptate iubitule, cand laudai Londra de imi iesise pe nas. Dar duty free mi s-a parut scump, sau poate sunt eu prea economa:P Acum abia astept sa o vad, daca voi mai apuca dupa cum decurge povestea. Am avut pe de o parte sansa sa stau undeva pe primul rand unde aveam loc suficient pentru a-mi intinde picioarele, o adevarata binecuvantare pentru economic class, 8 ore jumate sa ma sucesc dupa bunul plac si limitele de rigoare. Neplacerea a fost ca in fata mea era business class iar American Airlines cunoaste foarte bine diferenta dintre taranul de la Bucuresti care abia are cu ce si pustanii de bani gata pe care i-am vazut pe toti atat de cocolositi ca mi-era lehamite. Si credeti-ma cand va spun toate astea, pentru ca eu sunt cat se poate de toleranta.
Ma tot bodoganea o romanca, nu stiu cum aterizasem langa ea, cand am dat peste niste turbulente, relativ usor de suportat. Au continuat insa tunete, fulgere, e o experienta unica sa treci prin asa lumini, mai ceva ca show-ul Raduleascai de la inceputul lunii iulie a.c. Aveam escala la Chicago pentru Cincinnatti si 2,5 ore aveam timp pentru toate procedurile specifice teroristilor (descaltat, dezbracat, verificat bagaj, amprentare, pozat, interogat) numai ca, natura s-a desfasurat in toata splendoarea aducand o tornada asupra Chicago-ului. Ne-am rotit cat am putut in aer deasupra unui lac, dar daca mai stateam mult, cadeam un pic mai rau ca nuferii asa ca captain AA a decis sa faca un drum pana in Milwaukee, scuzandu-se tot parcursul zborului pentru ca n-are incotro. Am luat atunci hotararea sa nu ma panichez si sa cred ca 1,5 ore mi-ar fi deajuns scazand alimentarea si trecerea furtunii. Am mai redus o jumatate de ora cand captain Planet a recunoscut ca trebuie sa astepte pompierii, pentru ca nu s-a mai pomenit sa se alimenteze cu calatori la bord. Am sperat apoi ca zborul spre Cincinnatti se va amana cu alta jumatate de ora dupa ce mesterii aveau sa apara sa doftoriceasca avionul in caz de ceva. Asadar, zbor de 8,5 ore a durat 12. Am ajuns intr-un final in Chicago unde, dupa ce m-a terorizat un rasist cu uniforma, m-am dus sa imi recuperez bagajul doar pentru a-l depune pentru destinatia-mi finala. O negruta striga in gura mare ca baietii de la bagaje nu le pot descarca de frica fulgerelor, asa ca, dupa ce ca orasul meu nu se afla pe lista cu cele 6 norocoase care inca mai isi pastrau ora de zbor sau chiar si-o amansera pentru calatori, nu aveam nici bagaj. Era atat de frig, si eu cum m-am dus ca o floricica, sa nu va speriati daca mor de tanara. Singurii revoltati erau romanii. Doi la numar: eu si guraliva. Au venit, intr-un final si bagajele, asta in timp ce eu eram la baie. Acolo, pantofi de barbat in cabina alaturata. Voce de barbat. Mi-am zis ca de la oboseala, n-am nimerit bine si o sa iasa cu paruiala. De fapt, era o familie de indieni, cred, extrem de traditionalisti unde este obligatoriu ca femeia sa fie insotita de barbat. Oriunde. Nici-o exceptie. L-am iertat.

Cu bagajul in mana, care, apropo, m-a nenorocit pe viata, cautam promisiunile si anume, ofiteri de la AA care sa ne reimbarce intr-o cursa cat mai repede sau, sa ne ofere cazare pe perioada noptii, era 12,5 noaptea. Am mers cu autobuze, chiar metrouri de la un terminal la altul, unde, era sa ma striveasca usa daca nu aparea Superman, intr-un final, ajunsa la terminalul 3 am vrut alinare. Am gasit doar un hol imens, gol, la capatul caruia un tinerel bronzat bine a inceput sa ranjeasca atunci cand i-am cerut informatii. Domnisoara, toti AA sunt acasa, dorm. Si eu, ce fac? Vedeti hotelul ala de peste drum? :D Daca as fi avut putere, i-as fi dat cu cele 18 kg peste gura dar m-am abtinut si doar l-am intrebat daca imi plateste el. Eram atat de obosita si singura, m-am mai plimbat dupa cativa din avion, care se ducea sa bea o cafea, ajunsesera la destinatie. Eu, inca mai cautam pe cineva care sa ma indrume, mai ales ca imi era atat de incomod bagajul cat mine de mare. Am hotarat sa ma duc la baie, voiam neaparat sa ma schimb pentru ca aveam sa petrec noaptea pe holurile reci si pustii ale aeroportului. In timp ce abia respiram in cabina ingusta, am auzit un baiat si o fata dupa el, intrand intr-o cabina. Am crezut ca e o noua moda, dar nu ati vrea sa stiti ce faceau. Spiritul american. Am tras apa de o mie de ori doar ca sa auda ca mai e cineva acolo, tropaiam, dar nimic, isi traiau iubirea. Pe mut, ce-I drept, dar se subintelegeau multe. Voiam sa ies, dar abia reusisem sa imi iau ceva pe mine si pana sa termin au iesit ei. Deja imi ajunsese America. Am iesit din cabina, dupa ce mi-am exprimat frustrarea ca orice fata apoi m-am rugat pentru o minune, in timp ce imi stergeam lacrimile. Ma arajam putin in oglinda, aratam ca un zombie plans, nedormit si rece, cand a intrat o tipa in baie, vorbea la telefon, apoi incepu sa planga. In seara aceea peste 50 de zboruri fusesera intarziate, pierdute sau amanate din cauza tornadei. Mi-a fost asa mila de ea, am intrebat-o daca o pot ajuta. Mi-a spus ca zborul ei spre Oslo fusese amanat si trebuia sa ajunga acolo pana a doua zi la 14, la o conferinta unde trebuia sa tina un speech, era paleontolog. Vorbea la telefon cu AA pentru a gasi un alt zbor potrivit, dar toate erau ocupate sau nu ajungeau cand trebuia. Am petrecut ceva timp impreuna, nu mai eram singura.

Cautam doua scaune sa ne odihnim cat de cat dar erau toate ocupate de frustrati ca noi, ne-am indreptat apoi catre cateva mochete pe care le ochisem inainte sa intru in baie, pareau interesant de comode, dar pana am ajuns noi la ele se ocupasera. Nu ne-a mai ramas decat podeaua rece si am zis pas. Ne-am plimbat prin terminal, cand jos, cand sus, am cautat bagajul Emilyei, am mai intrebat in stanga si in dreapta ce se va intampla cu mine, nu am gasit raspunsuri pentru nici-o intrebare asa ca ne-am oprit la Starbucks, am luat cafea si o felie de chec, ne-am asezat pe un prag si am jucat carti. Am zambit impreuna, uitand pentru cateva momente situatia in care ne aflam si oboseala care ne teroriza. Pe la 4 dimineata m-am asezat la o coada imensa cu o alta tipa din Bulgaria cu care ma imprietenisem si vorbeam prin semne mai mult pentru ca stia doar doua cuvinte in engleza. Mi-am lasat bagajul si am primit loc pentru zborul de la 6:35 a.m. Am vrut sa o anunt pe Ana de ora la care aveam sa ajung, telefoanele publice nu mergeau si din fericire, un ofiter mi-a oferit telefonul lui sa trimit un mesaj. Nu intelegeam de ce intra tot timpul casuta vocala si nu puteam sa am o conversatie directa cu sora mea. Am aflat mai tarziu ca Margaret, mama Anei sarise in piscina cu telefonul in buzunar... M-am dus la terminal si am asteptat, deschizand laptopul si incepand sa scriu povestea de mai sus. La un moment dat m-am oprit, m-am uitat la oamenii din jur, erau toti obositi dar entuziasmati ca vor ajunge in sfarsit acasa. La fel ma simteam si eu, am inceput sa ii multumesc Domnului, cand un anunt a fost deliberat: zborul spre Cincinnati a fost amanat. Am simtit ca cerul cade pe mine, ca sunt uitata acolo, prinsa intr-un aeroport, eram atat de nervoasa, m-am dus la desk si mi-au spus ca nu sunt conditii meteo favorabile pentru zboruri inspre Est si mi-au dat alt bilet pentru ora 12:25 dupa masa. M-au pus totusi in stand by pentru 7:05 a.m. in cazul in care se elibera vreun loc. Doamne, ma voi ruga mai puternic! Bineinteles ca zborul a fost amanat dupa 10 minute. Atunci, eram vizibil atat de obosita, m-am hotarat sa ma plimb prin aeroport, am intrat in toate magazinele, mi-am cumparat cateva reviste, am fost la Mec de unde am plecat total dezamagita de sandwich-urile care nu semanau deloc cu ce avem noi si nici nu erau mai bune, dar trebuia sa mananc ceva. Voiam sa cumpar un telefon ca sa o pot anunta pe sora mea de schimbarile petrecute. In drum spre necunoscut, ma tot holbam pe sus, am dat peste un panou cu zborurile in desfasurare, aratau ca cel spre Cincinnati la ora 9 a.m. fusese amanat si nu mi-a mai pasat, aveam sa raman in aeroport toata viata, ca Tom Hanks in Terminalul. Tot pe sus am vazut si un anunt care spunea ca e net prin tot aeroportul. Mi-am deschis laptopul, am pornit wireless-ul, s-a deschis o pagina in care spunea ca trebuie sa platesc 7$ pentru asta, as fi dat oricat, dar nu aveam card. Am hoinarit prin zona, am dat de un perete cu separeuri, unde oamenii stateau la laptopuri. Am intrat in vorba cu o tipa foarte draguta, mi-a spus ca descoperise de dimineata ca nu merge netul, i-am povestit pe scurt povestea mea si de ce vreau sa ajung mai repede in Cincinatti, mi-a spus ca daca ar fi avut o masina m-ar fi dus ea, era impresionata de situatie, de ochii mei care erau pe punctul de a izbucni intr-o alta tornada. M-a lasat sa ii folosesc telefonul. Am lasat un mesaj in care ii anuntam ca speram sa ajung cu zborul de 12:25. Am pornit in calatoria mea, spre un alt terminal unde era zborul de pe bilet. Eram la limita corpului uman, nu dormisem deja de 35 de ore, credeam ca nu mai rezist dar nu aveam unde sa dorm. M-am apucat sa citesc, sa mananc, sa ma uit la oameni, sa motai drept in scaun. Faceam ture la desk unde intrebam daca zborul urmator va fi amanat, cred ca am exasperat-o pe biata femeie. La un moment dat, m-am dus la desk, era unul dintre piloti si l-am intrebat de zbor, avea deja o intarziere de jumatate de ora. Pe ecran scria 12:25 p.m. Mi-a spus sa mai astept un pic si voi ajunge acasa. Atunci s-a rupt firul. Am devenit isterica, i-am spus ca nu pot astepta atat, am inceput sa tip la el, aveam impresia ca zborul era la 12 noaptea, dar el tot incerca sa imi spuna sa mai astept o jumatate de ora si nu imi intelegea durerea. Cand mi-am dat seama de prostia mea, mi-am cerut scuze si m-am dus rusinata la locul meu, voiam sa intru sub scaun dar nu aveam loc. De atata oboseala nu mai procesam cum trebuia si percepeam distorsionat realitatea. M-am imprietenit apoi cu o tipa din Vietnam, nu stia engleza, vorbeam fiecare ce voia dar macar purtam o conversatie care ma indeparta de la somn.

Am plecat intr-un final la 1:30 dupa masa, intr-un avion mic, claustrofobic, perfect pentru mine la momentul acela, as fi acceptat si o racheta cu care sa ajung, nu ma interesa. Dupa aproape o ora, eram in Cincinatti, cautandu-mi bagajul. Nimic mare si portocaliu. In timp ce ma intrebam daca poate merge ceva mai rau, am vazut undeva in fata pe Ana si mama ei. Am crezut ca mor de fericire, am alergat la ea, ne-am imbratisat, mi-a oferit un buchet de flori superbe, a fost ca in cer. Ma tot holbam la ea, poate ca sa recuperez cei 17 ani pierduti, era atat de frumoasa si cuminte, cu un zambet american la fel ca si mama ei. Am ajuns acasa fara bagaj, urma sa imi vina a doua zi acasa, asa speram. Zona in care locuiesc este superba, paduri, pasuni, totul este atat de curat si iarba o ador, e proaspat taiata peste tot si miroase atat de frumos... A trebuit sa salut pe toata lumea, Rick, tata mecanic, pasionat pana peste limite de masini, un om extraordinar de calm, cu origini germane care se minuneaza tot timpul cand ma aude vorbind si spunand un cuvant mai greu in engleza; Ben, tanarul familiei, un tip care face jogging, exercitii in garaj, ii plac pozele la bustul gol ca sa se vada ca are cu ce, dar, peste toate astea e un baiat care ofera intotdeauna o mana de ajutor, e respectuos si mereu cu zambetul pe buze. Apoi e Sam, mezinul familiei, un actor in devenire, trece de la o stare la alta cum ai pocni din degete, e atat de enervant pe cat poate fi de dulce cand vrea. Tocmai i-am pus cu Ana un om-schelet sub perna pe care l-am castigat la un joc, dar despre asta intr-un alt episod.

Am mancat impreuna, apoi m-au pus sa le povestesc pateniile mele, normal, in engleza. Pe la sfarsitul istorisirii, eram mult prea obosita, ajunsesem la 48 de ore de nesomn. Toti ma ascultau cu sufletul la gura. La un moment dat, dupa ce am spus o fraza, s-au uitat la mine asa de ciudat incat ma intrebam daca am zis ceva gresit sau care are conotatii dubioase in engleza. Ne uitam unii la altii si asteptam explicatii. Le spuneam despre facatoarele de vant (nu mai stiu cum le cheama) de pe pereti si despre zgomotul lor care ma aduc in stare sa cred ca sunt intr-un avion. Problema era ca toata fraza asta o spusesem in romana. Abia atunci mi-am dat seama, m-am scuzat, le-am spus ca de oboseala am dat-o pe romana, am ras cu totii, veselie mare si m-au trimis la culcare, probabil nu mai voiau sa auda nimic in dulcele grai romanesc.

Visasem la clipa in care aveam sa ma intind in pat, sa inchid ochii si sa nu visez nimic.

4 comentarii:

Lala spunea...

E uimitor ca ai avut rabdarea necesara sa pui in scris "turbulentele" prin care ai trecut.
Asteptam the next episode [mai ales cel cu Ben:))]. poate poate niste pics'uri pe unde te promenezi.
Kiss

Eileen spunea...

de fapt, tot scriu la povestea asta inca de acu 5 zile, cate putin in fiecare zi;))) am sa pun si cateva poze, am facut ceva, trebuie sa le pun in calc. Am sa scriu si cate ceva pe unde am fost, poate maine sau in seara asta.
p.s. Ben e foarte ok :P

sorsa spunea...

eu nu as fi reziastat atat! cred ca ma tavaleam pe jos si as fi spus: "vreau la mama!" bravo sys! esti the best! char ca in Terminalul dar cu un final fericit mult mai repede.Bravo!

gabriel spunea...

ma asteptam ca totul sa fie mult mai usor, insa pana la urma ceea ce conteaza cel mai mult e ca esti fericita si ca te simti bine acolo...eu unul iti simt lipsa enorm de tare si nu mai am rabdare sa te vad...cand am citit povestea imi venea sa te strang tare in brate...dar nu aveam cum, nu vreau sa mai fiu nicaieri fara tine, nu pot...te ador! when i look at you i feel like the first time i've opened my eyes...and i wonder how did you find me ? my angel in disguise...