vineri, 12 septembrie 2008

LAKE HOUSE, OHIO


Welcome to the lake


Asa-i ca arat ingrozita?


Tubing fortat


Fetele cu bunica Anei





Nu stiu sa inot. Pe deasupra, imi este si teama de apa. Cu toate astea, duminica, dupa ce am fost cu familia Anei la o slujba catolica care se apropie amenintator de bine de una baptista, am facut un raliu pana la casa de vacanta a bunicilor Anei. Rick provine dintr-o familie cu 9 copii; aproape toti au venit la casa de pe lac, cu tot alaiul de neveste si copii cu un singur scop: sa ma cunoasca. Nu voiam sa ma dau jos din masina, eram atat de ingrozita la gandul ca se vor holba toti la mine, imi vor pune aceleasi intrebari, iar de emotii sigur voi uita toate cuvintele in engleza.

Normal ca nu am tinut minte nici-un nume, ma mir ca il mai stiam si pe al meu, era o harmalaie in bucatarie unde cateva mame isi alergau copiii cu lingura dupa ei, in living unde copiii mai mari se uitau la Home alone II, afara unde erau adultii si discutau despre pretul benzinei si viitorul Americii. Cu toate astea, nimic nu m-ar fi facut sa plec, eram in elementul meu! Da, m-au impresurat cu tot felul de intrebari identice de la om la om dar imi facea o placere deosebita sa le vad curiozitatea in ochi si banuiesc ca erau si ei emotionati sa ma cunoasca.

Mi se spusese inainte sa plec ca se va face tubing pe lac. Habar n-aveam ce e treaba asta. Stiu doar ca a durat 10 minute pana m-au convins sa ma las in costumul de baie si alte 10 sa ma urc in barca, cu o vesta de salvare de copii care imi ajungea pana la buric, terifiata de ceea ce va urma. O salupa rotunda ca o gogoasa scobita era trasa de barca cu motor. Fie trebuia sa stii sa inoti, fie sa ai o putere deosebita sa te poti tine de franghie in cazul in care erai rasturnat de valuri in urma vitezei. Am vazut cum Lizy sora Anei si un prieten de-al ei s-au dat pe rand si au cazut, dar faceau haz de necaz. La fiecare cazatura era extaz pe barca. Numai eu ma vedeam cu cateva minute inainte si imi plangeam de mila. Evident, cand a venit randul meu si al Anei, am vrut sa dau inapoi dar obligat-fortat, trebuia sa le fac pe plac. Pentru ca gogoasa era doar pentru o persoana, stateam ca matele-incurcate cu Ana pe ea. Intr-un final, dupa ce le-am repetat exasperata sa nu depaseasca viteza melcului, am pornit in ceea ce urma sa fie, cel putin pentru mine, o experienta unica. Va spun de pe acum ca salupa nu s-a rasturnat cu noi pentru ca Ana facea echilibristica cu mine si imi dadea indicatii mai ceva ca intr-o misiune de razboi, cand la stanga, cand la dreapta, in functie de valuri. Numai ca Ana este dependenta de adrenalina si printr-un cod gen morse primea viteza. Din ce in ce mai mare. Normal ca n-am rezistat si am alunecat. Va spun, au fost cele mai dureroase 10 secunde din viata mea. Nu simteam pamantul sub picioare, Ana nu putea sa ma traga pe salupa pentru ca nu avea cum sa se tina iar eu mi-am infipt ghiarele in franghie si cred ca de frica m-am repozitionat intr-un timp record. Goneam pe tot lacul, abia aveam timp sa admir casele de pe mal pentru ca fiecare ezitare avea sa ma readuca in apa. Si mie imi e frica, nah... Dar, cum orice om are o limita, am vrut inapoi pe barca. Imi ajunsese. Am uitat sa va spun ca toata aventura am tipat ca din gura de sarpe? De ce oare m-au intrebat cei din barca daca am incercat vreodata sa cant la opera?:))))) Mi-au multumit pentru spectacolul oferit si eu le-am multumit ca nu ma dau in judecata pentru decibelii depasiti:)

M-am rasplatit pentru curaj cu o scurta sedinta foto la malul lacului. Intrerupta de o matusa a Anei care imi adusese un cadou. Am fost coplesita, nu ma asteptam, nici macar nu ma cunostea... Am continuat sedinta foto intrerupta apoi de un catel aproape orb care facea cascadorii alunecand tot timpul in apa, spre ingrozirea stapanei. Cand am plecat, dupa o zi plina de nou, de depasirea limitelor, de infrageri la biliard de propria sora, de zambete si de imbratisari, am pornit iar in cautare de caprioare. Rick se incapatana sa imi si arate ce aratau semnele de circulatie din loc in loc. In zadar... caprioarele nu erau inca gata de o intalnire cu mine.

joi, 4 septembrie 2008

INDY CAR RACE, KENTUCKY

Rick, prins in fapt


Si-am pornit la vanatoare...




Rick, tatal Anei, este un om al pasiunii. Dintr-o generatie de nemti veniti pe pamantul "fagaduintei" cum le place americanilor sa spuna, pastreaza alura aceea sobra, mersul batos si privirea fixa dar calda. E zgarcit cu cuvintele dar domol ca ardelenii. Ma amuza teribil cand ma privea asa insistent, cu ochii mari, sprancenele ridicate si imi spunea: Wow, stii cuvantul asta? Dar de unde il stii? Cum se spune in romaneste la....? Era mult prea comic sa nu izbucnesc intr-un ras sugrumat de teama sa nu ii frang entuziasmul.

In dimineata aceea, Ana a vrut sa ma invete sa impusc. Mi-as fi dorit ceva mai mult decat cutii de suc sau de TicTac dar hei, e un inceput! :) O chestie asa lunga, bibi gun ii spun ei, veche (o gasisera in hambar cand se mutasera) ce trebuia incarcata manual cu bilute. Sincer, inainte de training-ul asta mi-ar fi fost de mare folos cateva exercitii in anexa unde Ben tragea de fiare pe ritm de house. De fel sunt cam neindemanatica dar am reusit sa nimeresc o cutie de Pepsi din prima si de la atata fericire, cu greu am mai reusit sa tin ochii pe tinta, ingropand rand pe rand bilele aramii pe traiectorii necunoscute. Ana m-a impresionat insa, lovind cutiile fara emotii. De nervi i-am spus ca vreau sa impusc ceva care misca. Atunci Ana m-a dus in hambar, la vanatoare de lilieci. Sa va mai spun ca am fugit mancand pamantul cand am auzit fosnete si m-am privit ochi in ochi cu un slinos negru? Dar asta e o alta poveste pe care o pastrez pentru mine, cu rusine.

Dupa cum spuneam, Rick e pasionat. Lucreaza ca doctor de masini. Si cand nu face asta la serviciu, il gasesti acasa. Tot in garaj. Lucrand cu aceeasi pasiune. Cumpara masini vechi si le reconditioneaza. Eram in tema pentru ca acasa imi place sa butonez telecomanda si mai imi scapa pe Discovery unde sunt tot felul de emisiuni de genul asta, pentru baieti. Si ca sa am o zi boys style, Rick ne-a dus, unde credeti? Sa vedem masini. Curse de masini. Masini de curse. Alegeti voi.

O totala nebunie, va rog sa ma credeti. Am parcat undeva in curtea unei biserici baptiste de unde am facut rost de bilete pe gratis si pana la stadion am mers cu yellow school bus. Dintotdeauna mi-am dorit sa merg cu asa ceva si sa stau in spate. Cand ii povesteam asta Anei (de fapt tipam ca sa ma auda pentru ca era forfota mare) a inceput sa rada de mine. Pe buna dreptate. Autobuzul era mult prea vechi, simteai toate pietrele de pe drum si interiorul era deprimant. Dar eu imi marcam un vis de pe lista mea imaginara.

Peste 70 mii de oameni. Respiram cu portia, serios. Primele 10 curse au fost spectaculoase, urmatoarele 257 m-am plictisit de moarte. Rick ne-a dat doape pentru urechi. O pereche pentru amandoua. Asa ca am impartit frateste si ne-am rugat sa nu surzim. Ultimele 20 de curse m-au trezit la realitate si mi-au starnit interesul cand au inceput sa se ciocneasca unii de altii. Speram sa vad mai mult foc dar n-a fost sa fie (decat pe cer, un foc de artificii frumusel dar scurt) si am plecat acasa, in noapte, nu inainte de a porni la vanatoare de caprioare, doar trebuia sa aplic cumva ce am invatat, nu?

video