vineri, 28 ianuarie 2011

Măsura 34


Da, sunt slabă. Am fost dintotdeauna şi cred că voi mai fi mult timp de acum înainte. Nu mi-a plăcut niciodată. Multe lacrimi au curs din cauza acestui fapt, multe reţete de îngrăşat şi-au pierdut sensul odată încercate şi abandonate, multe prejudecăţi.
Dar nu am ştiut dintotdeauna că sunt slabă.
...............................
Când eram mică, rudele îmi spuneau că sunt cam anemică, dar nu le dădeam importanţă pentru că nu vedeam. Mă uitam în reflexia uşilor de scară, în drum spre spatele blocului (unde nu aveam voie să mă joc, dar băiatul din scara vecină era tot timpul acolo) şi vedeam o siluetă proporţionată într-o fustă plisată, albastră, cumpărată de mama de la un S.H., ce îmi ajungea până la genunchi şi un maiou alb pe care aveam să îl murdăresc curând, în bătaia încinsă cu Tache de la 7 (pentru că niciodată nu îmi spunea numele la flori, fete şi băieţi). Chiar nu vedeam o problemă în felul în care arătam şi doar aveam 10 ani. Ar fi trebuit până atunci să văd ce vedea toată lumea, dar în mintea mea de copil, mătuşa de la Giurgiu era geloasă că nu mai este slabă ca altă dată.
- "Eşti un scheletron!" Mi-a aruncat Cătălin Vasiliu în clasa a 6a după ce am refuzat să îl ajut la desen. Atunci a picat cerul pe mine şi mi s-au deschis ochii. Nu doar am murit de ruşine pentru că au auzit toţi colegii, dar ştiam că din acel moment şi până aveam să termin generala, eram stigmatizată. M-am dus la toaletă şi printre lacrimi, am văzut ce vedeau toţi de când m-am născut: o siluetă androgină, fără trăsături frumoase ca ale Cristinei-banca a treia de la geam. Spăşită, am ajuns acasă şi în cadă am început să dau din picioare, lovind apa fierbinte, de ciudă, nu mai suportam să mă privesc. Atunci a încolţit un plan de supravieţuire până la liceu: în fiecare zi aveam să ajung la şcoală mai devreme cu jumătate de oră, să mă baricadez în spatele clădirii făcându-mi de lucru cu vreo revistă sau o carte, apoi cum suna clopoţelul, ajungeam prima în clasă şi nu mai ieşeam din bancă până la finalul orelor. Şi atunci, ultima din clasă. Toate astea ca să nu fiu observată de nimeni. Keep a low profile a fost motto-ul meu pentru următorii 3 ani.
Lucrurile au devenit în scurt timp normale, singura mea prietenă, Cătălina, mă însoţea în spatele şcolii, neînţelegând ea prea multe, dar nici nu îmi punea întrebări. Tot cu ea mă întorceam acasă şi tot ea mă încuraja din priviri când auzeam în spatele meu şuşoteli şi răsete răutăcioase privitoare la greutatea mea.
Punctul culminant a fost când, la ora de română, profesoara mi-a tras o carte în cap pentru că am îndrăznit să îi dau manualul fără să mă ridic în picioare şi m-a scos în faţa clasei. Nu am să uit niciodată. Curgeau apele de pe mine, cei 26 de colegi s-au triplat în mintea mea, îi vedeam în ceaţă şi chiar şi atunci parcă îi auzeam cum râdeau pe înfundate şi cum mă măsurau din cap până în picioare. De asta mi-a fost teamă şi de asta nu am scăpat. Nu îmi mai amintesc dacă am zis lecţia sau nu, cert este că m-am făcut mică în bancă şi mi-am dorit să nu mai fiu.
Am încercat să maschez faptul că eram slabă prin cât mai multe perechi de pantaloni pe mine, cu toate că mă incomodau şi era un chin să mă ascund în vestiar la ora de sport, dar asta îmi mai ridica un pic starea de spirit. Vara era cel mai groaznic, noroc cu vacanţa care mă închidea în casă până la sosirea unui nou an şcolar. Peste tot unde mergeam aveam impresia că oamenii din spatele meu imi spuneau că sunt slabă. În metrou alegeam colţul cel mai întunecat şi mai gol. Ce să mai spun de încercarea de a îmi cumpăra o pereche de pantaloni fără a fi nevoită să o modific?
Până în ultima zi de generală, când....
Colegii mei nu ştiau când era ziua mea şi fie pentru că mama nu avea bani să îmi dea pentru o cutie cu bomboane, fie pentru că nu suportam să fiu în faţa clasei pentru a  mi se cânta, nu îi mai servisem niciodată. Iar de sf. Elena, chiuleam. Însă de data aceasta a trebuit să rămân la şcoală pentru că se organiza banchet. Pica exact într-o zi de mai, 21. În timp ce îmi făceam strategia de a îi servi pe colegi în pauză (din bomboanele cumpărate din banii Cătălinei), eliberându-i de corvoada de a îmi cânta, băiatul pentru care tânjeam o dragoste (platonică?) în secret, s-a postat în faţa băncii mele, m-a pupat pe obraji şi mi-a şoptit la ureche: "La mulţi ani, Elena!" Evident că timpul s-a oprit în loc, un cor de păsărele şi-au făcut de lucru cu o cântare şi eu m-am topit. Evident. Dacă totul s-ar fi terminat aici...
......................................
Ajunsă la liceu mi-am promis că voi diminua din complexe şi uite-aşa am dat-o pe reţete de îngrăşat. Numai că se găseau foarte greu şi pâinea cu miere şi unt nu mă ajuta, mâncatul nonstop nu era de mine, tot la mai multe perechi de pantaloni am ajuns... Prietena mea Licri era tot timpul cea admirată pe stradă în drum spre şcoală şi de ce nu? Doar era înaltă, cu un par lung de abanos, graţioasă, pe când eu, doar o umbră. Nu e de mirare că în rugăciunea mea zilnică, punctul principal era "Doamne, ajută-mă să mă îngraş". Nici nu voiam să aud când mama îmi spunea că ma voi îngrăşa după ce mă mărit, doar cine mă lua aşa? Aveam să rămân singură pentru totdeauna. Visam să fiu ca toate celelalte fete frumoase pe care le vedeam în telenovele, dar mă trezeam la fel de filiformă. Băieţii din clasă mai făceau glume pe seama mea şi uite-aşa mă răzbunam pe ei şi nu voiam să îi ajut la matematică, pentru nimic în lume.
Am mai crescut şi încet încet m-am transformat. Dar tot slabă am rămas. Şi ori de câte ori vreo soră de la biserică îmi atrăgea atenţia că sigur sufăr de vreo boală de sunt aşa slabă, sau mătuşele mele care mă forţau să mănânc poate că doar-doar s-o mai pune ceva pe mine, deveneam agasată de atâtea persoane "grijulii", fără  să îi pese cuiva de sentimentele mele.
"Elena, să nu te recunosc! Ce slabă eşti! Pari mai grasă în poze." îmi spunea un băiat la o conferinţă acum câţiva ani şi promit că am uitat toată predica şi l-am "binecuvântat" în gând. Domnul să mă ierte. S-au perindat în viaţa mea astfel de oameni care puneau sare pe rană, insistând maliţios pe aspectul fizic, de aceea m-am refugiat în citit şi bine am făcut. Noroc cu mătuşa mea din Bucureşti care, singura de altfel, îmi spunea serios să nu mai mănânc pâine pentru că îngraşă. Ironic, aşa-i?
...........................................
Aşadar, stăteam acum două zile şi mă gândeam la toate astea în timp ce probam o rochiţă neagră şi brusc, m-am simţit uşurată. Pe măsură ce anii au trecut, am început să mă iubesc aşa cum m-a făcut Dumnezeu şi să înţeleg că fiecare kg e acolo unde trebuie să fie si punct. Mi-a fost tare greu dar în acelaşi timp, ce uşor este să mă pot trezi la 2 noaptea şi să devorez un bol cu cartofi prăjiţi, fără să am conştiinţa încărcată, să ştiu că încap oricând în cel mai aglomerat autobuz şi că în sfârşit, hainele vin şi în măsura 34!