vineri, 11 septembrie 2009

ITALIA in imagini - Angajatul lunii?

Dimineata ma trezeam cu Daphne pe pieptul meu si nici in ruptul capului nu ma lasa sa plec. Ma urmarea trista cum ma imbracam, in timp ce se facea comoda sub plapuma mea. Asta in fiecare zi. 
 O pupam cat sa ii ajunga o zi si imi luam zborul.
Uneori, alegeam sa ma trezesc cu o ora inainte doar ca sa merg la serviciu pe jos, cu castile in urechi, putand astfel sa admir frumusetea orasului si a oamenilor. Alteori, eram in intarziere, si nu prindeam decat rareori autobuzul 8 care ma ducea la serviciu. Obisnuiam sa cobor cu o statie inainte ca sa ma plimb un pic pe faleza si sa imi salut prietenele mele, meduzele. Le dadeam nume si incepusem sa le recunosc, erau zeci si zeci atat de aproape de tarm incat imi puneam intrebari daca nu cumva sunt vreo sirena...
 
 Bineinteles ca ma trezeam din vise cand venea Bora si ma aducea obligata la restaurantul unde lucram. Bora este unul dintre cele mai puternice vanturi din lume si Trieste este recunoscuta pentru acest fenomen. Din pacate, l-am experimentat si eu dupa toate povestile pe care le auzeam despre masini ridicate si azvarlite cat colo, despre oamenii care nu puteau iesi din casa de teama sa nu isi gaseasca sfarsitul si sa nu fie cu picioarele pe pamant si cate si mai cate. 
Intr-una din serile in care lucram pe terasa restaurantului La Barca, cerul s-a intunecat dintr-o data, desi eram obisnuita sa privesc cele mai frumoase jocuri de culori cand soarele apunea. Incepuse o vijelie atat de puternica, incat cortul frumos amenajat s-a despicat in fasii mici, terorizand clientii cu picaturile reci de apa, paharele au inceput sa defileze in aer, urmate de farfurii, pana cand au cazut toate la pamant intr-un sunet ascutit care iti facea inima sa trepideze de teama. Am adapostit clientii in restaurantul de jos si am ramas sa strangem ce se mai putea, luptandu-ne cu vantul si cu furtuna imposibila. Atunci mi-am dat seama ca sunt ca o trestie purtata de vant, la propriu, abia ma tineam pe picioare sa pot salva o parte din patrimoniul restaurantului, fara sa mai tin cont ca tremuram toata de frig din cauza suvoaielor de apa ce nu se mai opreau.
 
La inceput, pentru ca nu stiam sa vorbesc italiana, ma intelegeam cu colegii mei in engleza si prin semne. Mai mult prin semne pentru ca, se pare, engleza nu este o conditie obligatorie sa te angajezi in Italia. Pentru ca, uneori, ma simteam depasita de situatie, Marco si Paco dadeau adevarate showuri de entertainment doar ca sa ma vada zambind. Si reuseau cu varf si indesat.
 
La fel si Dani care era sufletul petrecerilor la job.
Pentru ca ma simteam singura, imi petreceam mult timp in frigiderul 2/2 unde uneori, eram incuiata de colegii mei scumpi, doar ca sa ma mai racoresc putin, avand in vedere caldura care era afara. Asa mi-am cunoscut iubitul, un cod superb care ar fi facut gelos orice baiat.
Bineinteles ca mi-a fost rapit de langa mine, dar aveam de unde alege dupa cum se poate vedea mai jos.
 
Ceea ce se vede in filme e foarte adevarat, aveam sa aflu. Cand seful era cu noi, am fi putut fi decorati drept cei mai capabili angajati din lume, dar o data ce ii auzeam scuterul departandu-se, let's rock that party! Jucam darts unde, ca orice incepator am avut parte de noroc si am aruncat din prima in centru, de trei ori la rand, apoi am pierdut toata seara, aruncam cu gheata unii dupa altii, probabil ne imaginam in vreun razboi si cate si mai cate pana venea seful si ne plangeam de oboseala.
 
 Erau insa si zile in care veneam atat de obosita acasa, incat nu imi simteam picioarele si adormeam bustean pana a doua zi cand o luam de la capat. De cateva ori vizitam pisica sefului meu care era incredibil de...expresiva,  ca sa nu zic urata.
 Acasa in schimb, colega mea de apartament, avea un iepuroi, Pablo cu care ma mai delectam in timp ce faceam zapping la TV, adormind instant dupa cateva minute.
Restaurantul era superb, elemente marine ce m-au facut sa ma indragostesc instantaneu de el, mai ales cand vedeam chipurile clientilor total incantati de locatie.
 
  
Specificul restaurantului era pescaresc si de atunci m-a molipsit microbul fructelor de mare pe care le-as manca la orice ora din zi. Incepusem sa scriu retetele pe care bucatarul meu le inventa si, pentru ca ma incadram in tiparul unui turist, facea probe de degustare pe mine. Nu ma suparam deloc!
 
 
To be continued.

2 comentarii:

anca stoica spunea...

abia astept continuarea.cand apare un nou titlu la messenger care te trimite la amintiri prafuite,intru si citesc imediat(imi place foarte mult ce scrii si modul de exprimare,nu foarte multi au darul acesta).pupici de la vechea ta prietena din Iasi!(bueno ahora estoy en españa)!

Elena Sandor spunea...

Hei, multumesc Anca:) am sa mai scriu, sper sa am ceva timp:)