sâmbătă, 30 august 2008

KINGS ISLAND, OHIO

Son of the beast


Drop zone


Nici-o sansa la jocul asta


Caricatura :)





Fara drept de recurs, a fost cea mai "tare" zi din viata mea. Nu mi-a placut niciodata sa risc, mai ales cu viata mea dar nu am stiut deloc pana unde pot merge, daca am limite si mi-am zis this is it! merg pana la capat. Despre ce vorbesc? Kings Island. Parc de distractii. Roller Coasters. Sincer, habar n-aveam cum e sa "te dai" cu masinariile alea facatoare de tipete, vazusem prin filme, in special Final Destination 3, care, fie vorba intre noi, ma speriase de moarte!

Am ajuns dimineata la 11 si primul lucru pe care l-am facut, dupa cateva poze, a fost sa urcam in copia Turnului Eiffel, de unde se vedea tot parcul, namile metalice in salbaticia verde, o superbitate! Am dat startul cu The Racer un coaster din lemn, unde albastru se intrece cu rosu, te hurducaie ceva, dar e super fun iar pentru un novice in ale distractiei de genul asta e tocmai bun pentru initiere.

A urmat Adventure Express, un trenulet care se dorea al groazei dar ma bufnea rasul cand vedeam statuiete din lemn sau de piatra care treabuiau sa scoata peri albi numai ca nu isi intrau atat de bine in rol. Cu toate astea, avea o viteza incredibila si niste curbe total periculoase!
Am stat de 6 ori la cozi imposibile pentru portii de cate 1 minut, 1 minut jumate de adrenalina, spaima, n-am crezut niciodata ca pot urla si rade in acelasi timp, e ceva total!

Delirium era o bestie pe 4 picioare cu un brat inarmat cu 40 de naivi si din imaginile de pe youtube se poate vedea cat de grava e situatia. Am iesit de acolo total pe 7 carari, genunchii imi tremurau atat de tare iar gatul ma durea ingrozitor de la cat am tipat! Ana era toata numai un zambet, se distra la maxim in timp ce ma tara dupa ea la urmatorul obiectiv: Drop Zone. Pot spune cu mana pe inima ca mi-am dat drumul dintr-un turn cu 26 de etaje, avand o viteza de 96 km/ora, ajungand nevatamata in 3 secunde. Am crezut ca mor. Serios. N-am putut deschide ochii, eram intr-o batalie cu gravitatia. Pana sus ai o priveliste de vis in timp ce se roteste magaoaia dar ajunsi aproape de cer, te tin intr-un suspans enervant pentru ca vrei sa se termine odata si incepi si te certi cu tine si sa iti promiti ca nu vei mai face niciodata prostia sa te arunci in necunoscut dar pana sa realizezi prea multe esti jos. Alb ca varul, fara aer si beat de atata adrenalina.

Ne-am relaxat apoi in Viking Ship, o barca amuzanta unde faceam haz unii de altii, inainte de marele Son of the Beast. Dupa o coada de o ora jumatate in soare, se facuse deja 18. Am pornit la drum. Nu ma gandeam ca imi pot simti stomacul atat de "in gat", asta din cauza faptului ca bestia este cel mai mare roller coaster din lemn din lume, avand o inaltime de 100 m, prinde o viteza de peste 140 km/ora si este ingrozitor, n-am putut deschide ochii, am tipat, m-am strambat, la un moment dat asa de mult imi doream sa ies de acolo, mi-am atins limita! Dupa aproape 2 minute, am iesit de acolo total turmentata. La iesire, era un ecran mare si altele mai micute unde ne asteptau cuminti, pozele fiecaruia din timpul calatoriei zdruncinate. Pe ecranul cel mare era cea mai haioasa poza. Cand m-am vazut acolo, am murit. Iar Ana m-a mai omorat o data cand a spus la toata lumea: hei, ea e sora mea, aici, langa mine! Simteam ca intru in pamant de rusine. Capul meu mare, in profil, cu ghearele desfacute, gatul inclestat, gura mare, ochii inchisi si incruntati, un cocktail perfect de distractie. Pentru altii. Am fugit de acolo, tarand-o pe Ana dupa mine, incercand sa ma amestec in multime si sa ma prefac normala.

Am mancat si mi-am zis ca de atunci incolo nu mai pun piciorul in nici-un coaster. Cel putin nu in ziua aia. Am acoperit doar un sfert din parcul de distractii, era mult prea mare si statul la cozi nu ne ajuta cu nimic. Ne-am jucat aruncatul in sticle, o chestie cu mingea, unde Ana a castigat doua maimute scumpici foc, am tras cu pusca, bagam fise in tot felul de masinarii, a fost super distractiv! Nici n-am stiut cand s-a facut seara, iar dupa o ora de stat la coada doar pentru a mi se face caricatura, am mancat o inghetata si ne-am tarat pana acasa obligate...



marți, 26 august 2008

CINCINNATI ZOO

Fram ursul polar

Happy Feet

Cinema 4D

Gorila fioroasa


M-am trezit cu o pofta de nou. De asta am ajuns si la Zoo in Cincinnati. Primele amintiri legate de animale au fost in plimbarile mele prin Craiova, in adolescenta unde credeam ca acolo e cel mai mare parc cu animale de pe pamant. Avea doua, trei gaini, un urs aruncat intr-un canal de 3 metri hranit de simpatizanti si vreo trei curci. Am mai crescut si am ajuns la zoo in Brasov unde batea vantul. Apoi, desi locuiesc in Bucuresti, nu am avut ocazia sa trec pe la zoo nostru pana mai ieri cand am mers cu Kleo, amica mea. Foarte aerisit, curatel, cu o tenta occidentala, ajunsese in topul meu. Asta pana am dat de Cincinnati. O adevarata opera de arta, va rog sa ma credeti! Pentru fiecare specie s-a creat un habitat incredibil, natural! Erau zone speciale pentru pasari colorate unde puteai hrani zburatoarele cu batoane de susan sau nush ce sirop dulce; alte incaperi cu monitoare si difuzoare unde se relatau povesti gen Discovery referitoare la vietatile adapostite in camere decorate special pentru fiecare specie. Suna ca vorbele unui copil mic dar am ramas complet impresionata de creatia, grija si organizarea de acolo. Este unul dintre cele mai mari parcuri pentru animale din lume. Sincer, nu stiu daca am vizitat tot in 5 ore.

Am vazut ursi polari care faceau tumbe prin apa, l-am vazut chiar si pe Happy Feet (exista, sa stiti), maimute de tot felul, gorile care ma speriau cu gesturile lor atat de umane gen ridicat si mers in doua labe, scobit in dinti, stat in fund cu mainile a nepasare; girafele erau atat de lungi si trecea un pod peste ele iar la anumite ore din zi puteai sa le hranesti iar la cat sunt eu de norocoasa am pierdut ora respectiva, dar am apucat macar sa le vad atat de gratioase si bulinoase... Ce sa mai spun de fel de fel de reptile, panda rosu cocotat pe cea mai inalta si intunecata craca de voiam sa arunc aparatul meu de fotografiat pentru ca nu avea suficient blitz, feline care mai de care mai fioroase, foci, testoase ninja imense, zebre si multe alte animale ale caror nume erau atat de fistichii incat le-am uitat imediat.

O alta distractie a fost cinema 4D pentru copii. Eu n-am fost nici la 3D, fie vorba intre noi, deci nu stiam la ce sa ma astept. Rula un documentar timp de 5 minute despre viata acvatica. Ne-am asezat pe scaune, ne-am pus ochelarii rosii si a inceput. Vine balena, se cutremura podeaua si ne tasneste un jet de apa in fata, deh, doar asa sunt echipate balenele. Am crezut ca mor de nervi, la fiecare balena pe ecran, un dus cu apa rece, era fun dar cand stai sa iti intinzi parul cu placa nu prea iti arde sa razi cand suvitele se rup una cate una si se transforma in carlionti rebeli. Documentarul a ajuns la meduze electrice sau ceva de genul asta, tremurau scaunele cu noi. Pe ecran, bule de aer, in sala, bule de sapun. Faza cea mai ingrozitoare a fost cand si-a facut aparitia sarpele de apa. Am sarit la propriu de pe scaun intr-un vacarm general de tipete mai tinere mai mult sau mai putin, amestecate, cand toti am simtit o impunsatura in spate atunci cand sarpele si-a aratat coltii enervat. Am iesit de acolo cu un ranjet incremenit pe fata. A fost atat de distractiv si de terifiant in acelasi timp! Va spune ceva faptul ca nu mai merg in viata mea?:D

O faza super haioasa a fost cand un grup de negri voiau sa se pozeze cu maimuta si nu aveau loc de noi. Atunci mama Anei, Margaret, le-a povestit cu sufletul la gura ca noi nu ne-am mai vazut de 17 ani, ca una sta in Romania si ca ce bucurie pe capul nostru sa ne distram impreuna; si asta nu a fost prima oara cand Margaret facea pe Andreea Marin in fata marelui public. Era o dulceata cand ii vedeai sclipirea din ochi atunci cand vorbea de minunile din fata ei.

Am ajuns acasa in fuga, era Cheap Wine Night unde o data pe luna, intr-o zi de joi, surorile si mama lui Margaret se intalneau la o sueta acompaniata de un pahar de vin ieftin. Am fost supusa unui adevarat interogatoriu, realizand pe urma, in ultimele zile petrecute in State ca toti ma intrebau exact aceleasi lucruri: Vai, dar de unde stii engleza? Am auzit ca drumul a fost ingrozitor. Ne povestesti? Care este diferenta dintre noi si voi? Iti place aici? Ce ai facut in America pana acum? Am auzit ca pleci in Londra dupa si va intoarceti cu masina. Treceti si prin Franta? Mai aveti Dacia? Si cate si mai cate. Ce imi placea era faptul ca intrebau pasandu-le de raspunsuri, ma priveau in ochi cu gura larg deschisa gata sa primeasca hrana informationala. Mai pe seara, i-am delectat pe toti cu frica mea de Will, cand incercam sa nu ajung sub cal si sa imi tatuez copite pe fata. M-a salvat Ana in schimb, oferindu-ne un adevarat show, trecand cu Will peste un obstacol construit chiar de ea. Sora mea nu inceteaza sa ma minuneze.

luni, 25 august 2008

Salabutѐ - amintiri din calatorii - Newport




Au trecut doua saptamani pline de peripetii, amintiri, superbitati, incat nu am avut timp nici sa deschid un calculator dar sunt acasa din nou, inapoi la plictiseala cu gandul in trecutul apropiat mult mai intens.
Dupa un somn aburit de zgomote pierdute in noapte, latraturi, susoteli, m-am trezit in Guilford, Indiana, ca dintr-un cosmar cu avioane si aeroporturi reci. Sam alerga la mine in camera, strigand prea tare pentru creierul meu inflamat: Elena, ti-a venit bagajul! Era exact ce asteptam! Am coborat asa vesela, mi-am tarat imensitatea portocalie pana in camera, am coborat in living unde am facut pe Clayderman la pianul ragusit, ingrozind pe toata lumea care avea nesansa sa se afle in dimineata respectiva in casa, am mancat pancakes cu sirop de nuci si omleta si am pornit in prima mea zi de leneveala in oras. Guilford este un orasel superb, in jur de 40 de case, inconjurat de paduri, caprioare (dupa care am alergat in cele 9 zile petrecute acolo), cai, oameni zambareti. Un nou vis de-al meu e sa am intr-o zi o casuta acolo... dar revenind cu rotile pe sosea, am ajuns in Newport, Kentucky unde ne-am plimbat prin magazine si am mancat fast food (ce altceva?). Am reusit sa ma apropii de Ana, sa o cunosc si sa imi placa ceea ce descopeream. Sensibila, cu un mare simt al umorului, inteligenta, puternica. O adevarata mandrete de fata:) Seara, mi-a dat o lectie despre cum se inhama un cal, ce ii place, pe unde se gadila, Ana e un tratat intreg de tehnici de echitatie! M-am trezit zambit si holbandu-ma la ea; nu intelegeam nimic din ce zicea dar imi era asa draga sa o vad cum vorbeste cu pasiune despre dragostea vietii ei, ii curgea sudoarea pe frunte dar continua sa puna hamuri, haturi si eu mai stiu ce alte pielarii. Am pornit la plimbare intr-o mini trasura, duse de Timmy, un cal de talie mica, admirand cartierul. Dupa un timp, abia am reusit sa ma urc pe Will, ditamai armasarul si am facut cateva ture prin curte, aveam inima in stomac de frica pentru ca el, cal de curse, nu era obisnuit sa mearga ca bosorogii, a.k.a. eu, drept urmare m-a cam zgaltanat dar mi-a trecut cand m-am vazut cu picioarele pe pamant. Apoi am adormit.



sâmbătă, 9 august 2008

Probleme pe cer - 5 august 2008




Sunt in aeroport si nu, nu e luni noaptea, nu, inca nu am vazut-o pe Ana. Nu am dormit de 29,5 ore and stil counting. Nervii mei sunt la locul lor, deja nu ma mai atinge nimic. Pana in Londra am zburat cu British Airwaves si vi-I recomand cu placere, au fost extrem de servili si cu un zambet specific occidental. Recunosc, am avut ceva emotii cand am decolat, fiind la prima abatere, dar am savurat fiecare moment, fiecare semipreparat, fiecare priveliste de vis prin ochiul de sticla umbrit de aripa avionului. Am incercat sa apreciez cam cate de eu as incapea de-a lungul aripii si am ajuns la 6, cool nu?

Cand am coborat la Londra, pentru escala, ploua, dar ce ne mira, am reusit sa vad si eu celebrul dar nefericitul smog de care ma minunam, pe vremuri, cand tot ce zbura credeam ca se mananca. Si a zburat, dupa renumita zapaceala din cel mai mare aeroport din Europa. Ai avut dreptate iubitule, cand laudai Londra de imi iesise pe nas. Dar duty free mi s-a parut scump, sau poate sunt eu prea economa:P Acum abia astept sa o vad, daca voi mai apuca dupa cum decurge povestea. Am avut pe de o parte sansa sa stau undeva pe primul rand unde aveam loc suficient pentru a-mi intinde picioarele, o adevarata binecuvantare pentru economic class, 8 ore jumate sa ma sucesc dupa bunul plac si limitele de rigoare. Neplacerea a fost ca in fata mea era business class iar American Airlines cunoaste foarte bine diferenta dintre taranul de la Bucuresti care abia are cu ce si pustanii de bani gata pe care i-am vazut pe toti atat de cocolositi ca mi-era lehamite. Si credeti-ma cand va spun toate astea, pentru ca eu sunt cat se poate de toleranta.
Ma tot bodoganea o romanca, nu stiu cum aterizasem langa ea, cand am dat peste niste turbulente, relativ usor de suportat. Au continuat insa tunete, fulgere, e o experienta unica sa treci prin asa lumini, mai ceva ca show-ul Raduleascai de la inceputul lunii iulie a.c. Aveam escala la Chicago pentru Cincinnatti si 2,5 ore aveam timp pentru toate procedurile specifice teroristilor (descaltat, dezbracat, verificat bagaj, amprentare, pozat, interogat) numai ca, natura s-a desfasurat in toata splendoarea aducand o tornada asupra Chicago-ului. Ne-am rotit cat am putut in aer deasupra unui lac, dar daca mai stateam mult, cadeam un pic mai rau ca nuferii asa ca captain AA a decis sa faca un drum pana in Milwaukee, scuzandu-se tot parcursul zborului pentru ca n-are incotro. Am luat atunci hotararea sa nu ma panichez si sa cred ca 1,5 ore mi-ar fi deajuns scazand alimentarea si trecerea furtunii. Am mai redus o jumatate de ora cand captain Planet a recunoscut ca trebuie sa astepte pompierii, pentru ca nu s-a mai pomenit sa se alimenteze cu calatori la bord. Am sperat apoi ca zborul spre Cincinnatti se va amana cu alta jumatate de ora dupa ce mesterii aveau sa apara sa doftoriceasca avionul in caz de ceva. Asadar, zbor de 8,5 ore a durat 12. Am ajuns intr-un final in Chicago unde, dupa ce m-a terorizat un rasist cu uniforma, m-am dus sa imi recuperez bagajul doar pentru a-l depune pentru destinatia-mi finala. O negruta striga in gura mare ca baietii de la bagaje nu le pot descarca de frica fulgerelor, asa ca, dupa ce ca orasul meu nu se afla pe lista cu cele 6 norocoase care inca mai isi pastrau ora de zbor sau chiar si-o amansera pentru calatori, nu aveam nici bagaj. Era atat de frig, si eu cum m-am dus ca o floricica, sa nu va speriati daca mor de tanara. Singurii revoltati erau romanii. Doi la numar: eu si guraliva. Au venit, intr-un final si bagajele, asta in timp ce eu eram la baie. Acolo, pantofi de barbat in cabina alaturata. Voce de barbat. Mi-am zis ca de la oboseala, n-am nimerit bine si o sa iasa cu paruiala. De fapt, era o familie de indieni, cred, extrem de traditionalisti unde este obligatoriu ca femeia sa fie insotita de barbat. Oriunde. Nici-o exceptie. L-am iertat.

Cu bagajul in mana, care, apropo, m-a nenorocit pe viata, cautam promisiunile si anume, ofiteri de la AA care sa ne reimbarce intr-o cursa cat mai repede sau, sa ne ofere cazare pe perioada noptii, era 12,5 noaptea. Am mers cu autobuze, chiar metrouri de la un terminal la altul, unde, era sa ma striveasca usa daca nu aparea Superman, intr-un final, ajunsa la terminalul 3 am vrut alinare. Am gasit doar un hol imens, gol, la capatul caruia un tinerel bronzat bine a inceput sa ranjeasca atunci cand i-am cerut informatii. Domnisoara, toti AA sunt acasa, dorm. Si eu, ce fac? Vedeti hotelul ala de peste drum? :D Daca as fi avut putere, i-as fi dat cu cele 18 kg peste gura dar m-am abtinut si doar l-am intrebat daca imi plateste el. Eram atat de obosita si singura, m-am mai plimbat dupa cativa din avion, care se ducea sa bea o cafea, ajunsesera la destinatie. Eu, inca mai cautam pe cineva care sa ma indrume, mai ales ca imi era atat de incomod bagajul cat mine de mare. Am hotarat sa ma duc la baie, voiam neaparat sa ma schimb pentru ca aveam sa petrec noaptea pe holurile reci si pustii ale aeroportului. In timp ce abia respiram in cabina ingusta, am auzit un baiat si o fata dupa el, intrand intr-o cabina. Am crezut ca e o noua moda, dar nu ati vrea sa stiti ce faceau. Spiritul american. Am tras apa de o mie de ori doar ca sa auda ca mai e cineva acolo, tropaiam, dar nimic, isi traiau iubirea. Pe mut, ce-I drept, dar se subintelegeau multe. Voiam sa ies, dar abia reusisem sa imi iau ceva pe mine si pana sa termin au iesit ei. Deja imi ajunsese America. Am iesit din cabina, dupa ce mi-am exprimat frustrarea ca orice fata apoi m-am rugat pentru o minune, in timp ce imi stergeam lacrimile. Ma arajam putin in oglinda, aratam ca un zombie plans, nedormit si rece, cand a intrat o tipa in baie, vorbea la telefon, apoi incepu sa planga. In seara aceea peste 50 de zboruri fusesera intarziate, pierdute sau amanate din cauza tornadei. Mi-a fost asa mila de ea, am intrebat-o daca o pot ajuta. Mi-a spus ca zborul ei spre Oslo fusese amanat si trebuia sa ajunga acolo pana a doua zi la 14, la o conferinta unde trebuia sa tina un speech, era paleontolog. Vorbea la telefon cu AA pentru a gasi un alt zbor potrivit, dar toate erau ocupate sau nu ajungeau cand trebuia. Am petrecut ceva timp impreuna, nu mai eram singura.

Cautam doua scaune sa ne odihnim cat de cat dar erau toate ocupate de frustrati ca noi, ne-am indreptat apoi catre cateva mochete pe care le ochisem inainte sa intru in baie, pareau interesant de comode, dar pana am ajuns noi la ele se ocupasera. Nu ne-a mai ramas decat podeaua rece si am zis pas. Ne-am plimbat prin terminal, cand jos, cand sus, am cautat bagajul Emilyei, am mai intrebat in stanga si in dreapta ce se va intampla cu mine, nu am gasit raspunsuri pentru nici-o intrebare asa ca ne-am oprit la Starbucks, am luat cafea si o felie de chec, ne-am asezat pe un prag si am jucat carti. Am zambit impreuna, uitand pentru cateva momente situatia in care ne aflam si oboseala care ne teroriza. Pe la 4 dimineata m-am asezat la o coada imensa cu o alta tipa din Bulgaria cu care ma imprietenisem si vorbeam prin semne mai mult pentru ca stia doar doua cuvinte in engleza. Mi-am lasat bagajul si am primit loc pentru zborul de la 6:35 a.m. Am vrut sa o anunt pe Ana de ora la care aveam sa ajung, telefoanele publice nu mergeau si din fericire, un ofiter mi-a oferit telefonul lui sa trimit un mesaj. Nu intelegeam de ce intra tot timpul casuta vocala si nu puteam sa am o conversatie directa cu sora mea. Am aflat mai tarziu ca Margaret, mama Anei sarise in piscina cu telefonul in buzunar... M-am dus la terminal si am asteptat, deschizand laptopul si incepand sa scriu povestea de mai sus. La un moment dat m-am oprit, m-am uitat la oamenii din jur, erau toti obositi dar entuziasmati ca vor ajunge in sfarsit acasa. La fel ma simteam si eu, am inceput sa ii multumesc Domnului, cand un anunt a fost deliberat: zborul spre Cincinnati a fost amanat. Am simtit ca cerul cade pe mine, ca sunt uitata acolo, prinsa intr-un aeroport, eram atat de nervoasa, m-am dus la desk si mi-au spus ca nu sunt conditii meteo favorabile pentru zboruri inspre Est si mi-au dat alt bilet pentru ora 12:25 dupa masa. M-au pus totusi in stand by pentru 7:05 a.m. in cazul in care se elibera vreun loc. Doamne, ma voi ruga mai puternic! Bineinteles ca zborul a fost amanat dupa 10 minute. Atunci, eram vizibil atat de obosita, m-am hotarat sa ma plimb prin aeroport, am intrat in toate magazinele, mi-am cumparat cateva reviste, am fost la Mec de unde am plecat total dezamagita de sandwich-urile care nu semanau deloc cu ce avem noi si nici nu erau mai bune, dar trebuia sa mananc ceva. Voiam sa cumpar un telefon ca sa o pot anunta pe sora mea de schimbarile petrecute. In drum spre necunoscut, ma tot holbam pe sus, am dat peste un panou cu zborurile in desfasurare, aratau ca cel spre Cincinnati la ora 9 a.m. fusese amanat si nu mi-a mai pasat, aveam sa raman in aeroport toata viata, ca Tom Hanks in Terminalul. Tot pe sus am vazut si un anunt care spunea ca e net prin tot aeroportul. Mi-am deschis laptopul, am pornit wireless-ul, s-a deschis o pagina in care spunea ca trebuie sa platesc 7$ pentru asta, as fi dat oricat, dar nu aveam card. Am hoinarit prin zona, am dat de un perete cu separeuri, unde oamenii stateau la laptopuri. Am intrat in vorba cu o tipa foarte draguta, mi-a spus ca descoperise de dimineata ca nu merge netul, i-am povestit pe scurt povestea mea si de ce vreau sa ajung mai repede in Cincinatti, mi-a spus ca daca ar fi avut o masina m-ar fi dus ea, era impresionata de situatie, de ochii mei care erau pe punctul de a izbucni intr-o alta tornada. M-a lasat sa ii folosesc telefonul. Am lasat un mesaj in care ii anuntam ca speram sa ajung cu zborul de 12:25. Am pornit in calatoria mea, spre un alt terminal unde era zborul de pe bilet. Eram la limita corpului uman, nu dormisem deja de 35 de ore, credeam ca nu mai rezist dar nu aveam unde sa dorm. M-am apucat sa citesc, sa mananc, sa ma uit la oameni, sa motai drept in scaun. Faceam ture la desk unde intrebam daca zborul urmator va fi amanat, cred ca am exasperat-o pe biata femeie. La un moment dat, m-am dus la desk, era unul dintre piloti si l-am intrebat de zbor, avea deja o intarziere de jumatate de ora. Pe ecran scria 12:25 p.m. Mi-a spus sa mai astept un pic si voi ajunge acasa. Atunci s-a rupt firul. Am devenit isterica, i-am spus ca nu pot astepta atat, am inceput sa tip la el, aveam impresia ca zborul era la 12 noaptea, dar el tot incerca sa imi spuna sa mai astept o jumatate de ora si nu imi intelegea durerea. Cand mi-am dat seama de prostia mea, mi-am cerut scuze si m-am dus rusinata la locul meu, voiam sa intru sub scaun dar nu aveam loc. De atata oboseala nu mai procesam cum trebuia si percepeam distorsionat realitatea. M-am imprietenit apoi cu o tipa din Vietnam, nu stia engleza, vorbeam fiecare ce voia dar macar purtam o conversatie care ma indeparta de la somn.

Am plecat intr-un final la 1:30 dupa masa, intr-un avion mic, claustrofobic, perfect pentru mine la momentul acela, as fi acceptat si o racheta cu care sa ajung, nu ma interesa. Dupa aproape o ora, eram in Cincinatti, cautandu-mi bagajul. Nimic mare si portocaliu. In timp ce ma intrebam daca poate merge ceva mai rau, am vazut undeva in fata pe Ana si mama ei. Am crezut ca mor de fericire, am alergat la ea, ne-am imbratisat, mi-a oferit un buchet de flori superbe, a fost ca in cer. Ma tot holbam la ea, poate ca sa recuperez cei 17 ani pierduti, era atat de frumoasa si cuminte, cu un zambet american la fel ca si mama ei. Am ajuns acasa fara bagaj, urma sa imi vina a doua zi acasa, asa speram. Zona in care locuiesc este superba, paduri, pasuni, totul este atat de curat si iarba o ador, e proaspat taiata peste tot si miroase atat de frumos... A trebuit sa salut pe toata lumea, Rick, tata mecanic, pasionat pana peste limite de masini, un om extraordinar de calm, cu origini germane care se minuneaza tot timpul cand ma aude vorbind si spunand un cuvant mai greu in engleza; Ben, tanarul familiei, un tip care face jogging, exercitii in garaj, ii plac pozele la bustul gol ca sa se vada ca are cu ce, dar, peste toate astea e un baiat care ofera intotdeauna o mana de ajutor, e respectuos si mereu cu zambetul pe buze. Apoi e Sam, mezinul familiei, un actor in devenire, trece de la o stare la alta cum ai pocni din degete, e atat de enervant pe cat poate fi de dulce cand vrea. Tocmai i-am pus cu Ana un om-schelet sub perna pe care l-am castigat la un joc, dar despre asta intr-un alt episod.

Am mancat impreuna, apoi m-au pus sa le povestesc pateniile mele, normal, in engleza. Pe la sfarsitul istorisirii, eram mult prea obosita, ajunsesem la 48 de ore de nesomn. Toti ma ascultau cu sufletul la gura. La un moment dat, dupa ce am spus o fraza, s-au uitat la mine asa de ciudat incat ma intrebam daca am zis ceva gresit sau care are conotatii dubioase in engleza. Ne uitam unii la altii si asteptam explicatii. Le spuneam despre facatoarele de vant (nu mai stiu cum le cheama) de pe pereti si despre zgomotul lor care ma aduc in stare sa cred ca sunt intr-un avion. Problema era ca toata fraza asta o spusesem in romana. Abia atunci mi-am dat seama, m-am scuzat, le-am spus ca de oboseala am dat-o pe romana, am ras cu totii, veselie mare si m-au trimis la culcare, probabil nu mai voiau sa auda nimic in dulcele grai romanesc.

Visasem la clipa in care aveam sa ma intind in pat, sa inchid ochii si sa nu visez nimic.

sâmbătă, 2 august 2008

Cand rugaciunile se implinesc



Ea e sora ta.
O priveam uimita in ochii ei mari, negri, acoperiti de carlionti aurii si nu imi treceau foarte multe lucruri prin mintea-mi de copil; nici nu au avut timp sa dea buzna pentru ca Ana lua din mana mamei pachetul de biscuiti si alerga pe holurile caminului. Am aflat mai tarziu, cand am mai crescut, ca a impartit la toti copiii din pachetul acela. Aveam 7 ani cand a plecat in State la o viata mai buna, lasand in urma un tata imposibil care nu a vrut-o asa, cu defect, imbratisata fiind de o familie iubitoare care avea sa-i suplineasca toate nevoile.

De atunci ma rugam in fiecare seara, obligata de mama sa ingenunchez, spunand o poezie gen Doamne multumesc pentru aceasta zi ca ai fost cu noi, te rog ajuta-ma maine la scoala sa iau note mari, ajut-o si pe Alina la scoala si pe mama sa munceasca la serviciu si pe tanti Margareta sa nu se mai certe cu sotu' ei. Si te mai rog Doamne si pentru Ana din America, fa-o tu sanatoasa si te rog sa aflam vesti despre ea. Iti multumesc, Amin. Marturisesc ca, la inceput, nu constientizam foarte bine ce spuneam, dar ma sensibiliza partea cu Ana, imi aduceam aminte de zulufii ei, de ultima zi in care a plecat si am luat-o in brate, de zambetul ei stirb, de rochita galbena de marinar primita cadou de la familia Dorr in care era imbracata, care ofilea rochia mea ponosita, de mirosul de biscuiti din prima zi...

Ani de-a randul am asteptat cu sufletul la gura o poza, o scrisoare si au venit, aratand-o mai frumoasa, molipsitor de optimista si de vesela. Aveam in comun nu doar infatisarea, un amalgam de eu si Alina, ci si matematica, materia noastra favorita, cantatul (eu mai mult prin baie), desenatul (cu picioarele - tot eu). Pe langa toate astea, descoperise o activitate ce avea mai tarziu sa o transforme in tanara de azi: calaria. Am admirat-o intotdeauna pentru curaj si ambitie si de fiecare data cand voiam sa cedez in diferite conjuncturi imi aminteam de ea si mergeam inainte.
Normal ca mi-am dorit sa o intalnesc. De aceea, de pe la 13 ani am inceput sa ma rog Domnului pentru acest miracol. Dupa 4 ani, mama si tata Dorr au venit in Romania pentru adoptia unui baietel adorabil, Sammy, atunci au trecut pe la noi si am reusit cu chiu cu vai sa fiu translator folosind engleza mea stalcita. Au fost cateva ore de delir in care imi cautam cuvintele cu forcepsul prin minte, ofticata ca n-am fost mai silitoare, punand diferite intrebari despre sora mea. Simteam ca avem o relatie, o simteam aproape, nu era zi in care sa nu ma gandesc la ea desi niciodata nu schimbasem doua cuvinte...

Pauza.

Trecusera 6 ani de atunci. Nici-o veste. In afara de doua telefoane imediat dupa ce au plecat de la noi, nimic. Stiam doar ca se mutasera la o ferma unde aveau mai mult loc pentru cei 4 copii, pentru cai, capre si alte oratanii. In tot timpul asta nici macar o umbra de veste, nada! Noi nu aveam adresa lor, era interzis prin lege, luam legatura prin alta familie, complicatii ca la romani...
Cand Ana a implinit 16 ani i-am facut o felicitare cu niste cai, valuri, texte, minunatii. Normal ca a venit inapoi, se mutase si conexiunea noastra. Anul urmator i-am trimis-o din nou. Aceeasi poveste. Parca era bumerangul Xenei (si eu eram Xena, pretty plsss!). Au venit atacuri, uragane, m-am ingrozit la fiecare stire, dar in sinea mea Dumnezeu imi spunea ca e bine. Continuam sa ma rog, nu cu acelasi spor de copil ci cu indignare. Voiam sa stiu daca macar sunt ok, lasasem toate visurile in care o voi vedea deoparte. Pana intr-o zi cand...

Ghici ce?
Venise Alina de la serviciu, eu maturam prin bucatarie si mi-a aruncat o privire speciala. Stiam. Scrisoare de la aia mica? Alina era toata numa' un ranjet. Asa am reluat legatura si timp de aproape un an am comunicat prin emailuri, mesaje pe facebook, scrisori. Bineinteles ca, intr-un final, am reusit sa ii trimit anul asta felicitarea cand ea a implinit 20 de ani. In sfarsit, e la ea pe noptiera (sper). Am descoperit ca asemanarile continua, studiem amandoua comunicarea, desi ea mai are un minoring pe echitatie; se ocupa de video, eu de foto, tot pe acolo. Ideea e ca avem aceleasi gene dle! Ma gandeam eu ca Dumnezeu face toate la timpul lor.

De cat timp nu v-ati vazut sora? De 17 ani... Veniti maine dupa viza.
Asa s-a incheiat cea mai asudata dimineata din viata mea. Luni la orele 24 rugaciunile se implinesc.