sâmbătă, 2 august 2008

Cand rugaciunile se implinesc



Ea e sora ta.
O priveam uimita in ochii ei mari, negri, acoperiti de carlionti aurii si nu imi treceau foarte multe lucruri prin mintea-mi de copil; nici nu au avut timp sa dea buzna pentru ca Ana lua din mana mamei pachetul de biscuiti si alerga pe holurile caminului. Am aflat mai tarziu, cand am mai crescut, ca a impartit la toti copiii din pachetul acela. Aveam 7 ani cand a plecat in State la o viata mai buna, lasand in urma un tata imposibil care nu a vrut-o asa, cu defect, imbratisata fiind de o familie iubitoare care avea sa-i suplineasca toate nevoile.

De atunci ma rugam in fiecare seara, obligata de mama sa ingenunchez, spunand o poezie gen Doamne multumesc pentru aceasta zi ca ai fost cu noi, te rog ajuta-ma maine la scoala sa iau note mari, ajut-o si pe Alina la scoala si pe mama sa munceasca la serviciu si pe tanti Margareta sa nu se mai certe cu sotu' ei. Si te mai rog Doamne si pentru Ana din America, fa-o tu sanatoasa si te rog sa aflam vesti despre ea. Iti multumesc, Amin. Marturisesc ca, la inceput, nu constientizam foarte bine ce spuneam, dar ma sensibiliza partea cu Ana, imi aduceam aminte de zulufii ei, de ultima zi in care a plecat si am luat-o in brate, de zambetul ei stirb, de rochita galbena de marinar primita cadou de la familia Dorr in care era imbracata, care ofilea rochia mea ponosita, de mirosul de biscuiti din prima zi...

Ani de-a randul am asteptat cu sufletul la gura o poza, o scrisoare si au venit, aratand-o mai frumoasa, molipsitor de optimista si de vesela. Aveam in comun nu doar infatisarea, un amalgam de eu si Alina, ci si matematica, materia noastra favorita, cantatul (eu mai mult prin baie), desenatul (cu picioarele - tot eu). Pe langa toate astea, descoperise o activitate ce avea mai tarziu sa o transforme in tanara de azi: calaria. Am admirat-o intotdeauna pentru curaj si ambitie si de fiecare data cand voiam sa cedez in diferite conjuncturi imi aminteam de ea si mergeam inainte.
Normal ca mi-am dorit sa o intalnesc. De aceea, de pe la 13 ani am inceput sa ma rog Domnului pentru acest miracol. Dupa 4 ani, mama si tata Dorr au venit in Romania pentru adoptia unui baietel adorabil, Sammy, atunci au trecut pe la noi si am reusit cu chiu cu vai sa fiu translator folosind engleza mea stalcita. Au fost cateva ore de delir in care imi cautam cuvintele cu forcepsul prin minte, ofticata ca n-am fost mai silitoare, punand diferite intrebari despre sora mea. Simteam ca avem o relatie, o simteam aproape, nu era zi in care sa nu ma gandesc la ea desi niciodata nu schimbasem doua cuvinte...

Pauza.

Trecusera 6 ani de atunci. Nici-o veste. In afara de doua telefoane imediat dupa ce au plecat de la noi, nimic. Stiam doar ca se mutasera la o ferma unde aveau mai mult loc pentru cei 4 copii, pentru cai, capre si alte oratanii. In tot timpul asta nici macar o umbra de veste, nada! Noi nu aveam adresa lor, era interzis prin lege, luam legatura prin alta familie, complicatii ca la romani...
Cand Ana a implinit 16 ani i-am facut o felicitare cu niste cai, valuri, texte, minunatii. Normal ca a venit inapoi, se mutase si conexiunea noastra. Anul urmator i-am trimis-o din nou. Aceeasi poveste. Parca era bumerangul Xenei (si eu eram Xena, pretty plsss!). Au venit atacuri, uragane, m-am ingrozit la fiecare stire, dar in sinea mea Dumnezeu imi spunea ca e bine. Continuam sa ma rog, nu cu acelasi spor de copil ci cu indignare. Voiam sa stiu daca macar sunt ok, lasasem toate visurile in care o voi vedea deoparte. Pana intr-o zi cand...

Ghici ce?
Venise Alina de la serviciu, eu maturam prin bucatarie si mi-a aruncat o privire speciala. Stiam. Scrisoare de la aia mica? Alina era toata numa' un ranjet. Asa am reluat legatura si timp de aproape un an am comunicat prin emailuri, mesaje pe facebook, scrisori. Bineinteles ca, intr-un final, am reusit sa ii trimit anul asta felicitarea cand ea a implinit 20 de ani. In sfarsit, e la ea pe noptiera (sper). Am descoperit ca asemanarile continua, studiem amandoua comunicarea, desi ea mai are un minoring pe echitatie; se ocupa de video, eu de foto, tot pe acolo. Ideea e ca avem aceleasi gene dle! Ma gandeam eu ca Dumnezeu face toate la timpul lor.

De cat timp nu v-ati vazut sora? De 17 ani... Veniti maine dupa viza.
Asa s-a incheiat cea mai asudata dimineata din viata mea. Luni la orele 24 rugaciunile se implinesc.

6 comentarii:

FrEEna spunea...

Iti mai spun odata, ca pe mess nu stiu daca ai primit...:
Chiar seamana f mult cu voi!!!

Ma bucur ca rugaciunile ti-au fost ascultate, sa ai un timp binecuvantat acolo!

P.s. Imi place f mult cum ai spus povestea..mai ales incheierea..

Elena Sandor spunea...

Am fost si eu izbita de asemanarea dintre noi, deh, e sora noastra;) Dumnezeu e mare si lucreaza la timp potrivit.

Anonim spunea...

Incredibil! Am crezut ca este Alina..
Felicitari de viza si Domnul cu tine!!

Eileen spunea...

Mersi, da, seamana cu Alina foarte bine dar si cu mine:) dar tu care Serban esti? Luci?

Laura spunea...

Mi-am tinut rasuflarea cat timp am citit. Beautiful!!
ioai ce fain! imi place sa te citesc!

Cat despre journey, rock it, babe!

Anonim spunea...

da...sentiment de nedescris. e ciudat sa stiu ca suntem de fapt trei surori si nu doua.ciudat dar adevarat...